Alegaţia potrivit căreia Traian Băsescu ar dori să conducă România în stil putinian continuă să fie vehiculată şi astăzi – afirmaţie, de fapt, jignitoare mai degrabă la adresa cetăţenilor ţării, mult mai occidentalizaţi decât populaţia rusă. De altfel, românii stabiliţi în Occident au demonstrat nu demult că pot constitui factorul decisiv în cadrul unei curse electorale. Preşedintele a fost votat într-un final de un număr considerabil de alegători indecişi – care l-au preferat nu pentru că ar fi căzut brusc în admiraţia aptitudinilor sale voievodale, ci pentru că au considerat că mai pot gira seria însuşirilor care i-au permis să se detaşeze oarecum de o clasă politică incestuoasă.
Băsescu nu este un personaj calculat şi impasibil, aşa cum este considerat Vladimir Putin. Îi plac băile de mulţime, se simte în largul său printre alegători şi pare captivat de o serie de aspecte-cheie ale procesului democratic. Nu a încurajat vreun cult al personalităţii. În plus, este prea impulsiv şi improvizezază prea mult pentru a putea fi un dictator eficient – trăsături care, deşi extrem de utile în vremuri de campanie electorală, îi pot zădărnici până la urmă dezideratul de a deveni arhitectul construcţiei democratice româneşti. A demonstrat că poate accepta şi trăi cu ostilitatea mass-media – aspect inimaginabil la Moscova, unde mediile print, electronice, audio şi video nu ar putea susţine nicicând în deplină siguranţă şi libertate că şeful statului este fie un tiran, fie unul în devenire.
Greu de crezut că un sistem autoritarist ar mai avea şanse să se impună şi să reziste în România zilelor noastre. Există prea multe centre rivale de putere, prea multe informaţii compromiţătoare şi mult prea multe animozităţi personale pentru a putea reuni numărul de personaje necesare implementării unui astfel de proiect nedemocratic. Unicul mod de a mai impune astăzi o dictatură în România presupune susţinere externă. Un tiran local ar fi perceput instantaneu drept dement, căruia bizara scenă politică autohtonă cu interese ce glisează permanent între cele de stat şi cele particulare nu i s-ar ralia nicicând.
Partidele anticomuniste au discreditat cauza democratică prin comportamentul poltron afişat ori de câte ori s-au aflat la guvernare. La rândul lor, extremiştii au compromis soluţiile autoritariste prin lipsa oricărei brume de program coerent şi, nu în ultimul rând, prin egoismul lor feroce. Cu un deceniu în urmă, ar fi fost greu de crezut că Vadim Tudor şi partidul său vor ajunge cândva să ocupe câteva fotolii amărâte într-un Parlament aflat la mare distanţă de meleagurile dâmboviţene.
Pericolul pe care îl întrevăd pentru România pe perioada celui de-al doilea mandat prezidenţial al lui Traian Băsescu este prosperarea continuă a sistemului oligarhic, deja extrem de bine înrădăcinat. Spiritul civic activ în spaţiul public care ar permite pro-movarea celor mai proeminenţi lideri de opinie în poziţii de conducere încă rămâne o idee moartă în România. Persoanele cu un dezvoltat simţ civic, înzestrate cu experienţa şi expertiza necesare, se feresc de responsabilităţi în condiţiile unui asemenea sistem. În cadrul funcţionărimii, birocraţii continuă să vadă în cetăţeni doar o turmă amorfă de consumatori, buni de muls şi de pus la punct pentru a-şi accentua propria superioritate. Printre victimele lor se numără, din păcate, şi destui români perfect capabili să pună pe picioare o afacere care oferă servicii sau produse de calitate, dar ajunşi hărţuiţi nonstop cu inspecţii şi amenzi pentru că au refuzat să îşi caute un protector din interiorul sistemului.
Traian Băsescu va trebui să clădească încet un sistem public şi privat bazat pe un set de valori etice complet diferite. Va trebui să îşi exercite autoritatea, să iniţieze o serie lungă de schimbări ale căror efecte se vor face simţite abia după încheierea mandatului său. Va trebui să ignore vocile din mass-media şi/sau ale pseudoamicilor politici care susţin că ar fi obţinut deja destule prin simplul fapt de a fi supravieţuit atacurilor implacabililor săi adversari, îndemnându-l la un mandat cât mai relaxat. Preşedintele va trebui să încurajeze acele voci solitare din PDL care solicită deblocarea reformelor vitale atât pentru viitorul propriului partid, cât şi pentru cel al ţării. Garanţii în privinţa reuşitei sale nu există, deoarece – spre deosebire de duopolul Medvedev/Putin – Băsescu nu este nicidecum stăpân absolut peste partidul său.
Rămâne de sperat ca tăcerea sa din ultimele săptămâni să se datoreze căutării de soluţii practic-pragmatice pentru ţară. Moştenirea preşedintelui încă mai poate consta dintr-un număr semnificativ de schimbări judicioase, tergiversate ani de-a rândul, dar implementate pe parcursul celor 5 ani de mandat final. Dacă se va mulţumi însă doar cu satisfacţia de a-şi fi învins adversarii, atunci va fi ratat o şansă istorică, iar românii vor avea zero motive să-i fie recunoscători.
