Acest crescendo de gâlceavă și sarcasm din Europa poate părea pentru cei din afară rezultatul inevitabil al unui amar final de joc dintre Grecia și creditorii săi. De fapt, liderii europeni încep în sfârșit să dezvăluie adevărata natură a disputei în desfășurare privind datoriile, iar răspunsul nu este plăcut: este despre putere și democrație mult mai mult decât despre bani și economie.
Desigur, principiile economice din spatele programului pe care „troika“ (Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și Fondul Monetar Internațional) l-a vârât pe gâtul Greciei acum cinci ani au fost abisale, având ca rezultat o scădere de 25% din PIB-ul țării. Nu mă pot gândi la nici o recesiune, de niciodată, care să fi fost atât de deliberată și care să fi avut consecințe atât de catastrofice: rata șomajului în rândul tinerilor din Grecia, de exemplu, depășește acum 60%.
Este uimitor că troika a refuzat să accepte responsabilitatea pentru măcar o parte din toate acestea sau să recunoască cât de proaste au fost previziunile și modelele sale. Dar ceea ce este încă și mai surprinzător este faptul că liderii Europei nici măcar nu au învățat. Troika încă cere Greciei să obțină un surplus bugetar primar (excluzând plățile dobânzilor) de 3,5% din PIB până în 2018.
Economiștii din toată lumea au considerat această țintă ca fiind severă, deoarece încercarea de a o atinge va duce inevitabil la o recesiune și mai profundă.
Într-adevăr, chiar dacă datoria Greciei ar fi fost restructurată dincolo de orice imaginabil, țara ar fi rămas în recesiune dacă votanții ar fi acceptat ținta impusă de troika în referendumul ad-hoc organizat la începutul lunii iulie.
În ceea ce privește transformarea unui deficit primar major într-un surplus, puține țări au reușit ceea ce au reușit grecii în ultimii cinci ani. Și, deși costul în termeni de suferință umană a fost extrem de mare, recentele propuneri ale guvernului grec au fost aproape de a răspunde solicitărilor creditorilor săi.
Trebuie să fim clari: aproape nici o parte din uriașa sumă de bani împrumutată Greciei nu a ajuns cu adevărat acolo. A mers către plata creditorilor din sectorul privat – inclusiv bănci germane și franceze. Grecia nu a obținut decât o parte neînsemnată, dar a plătit un preț mare pentru a salva sistemele bancare ale acestor țări. FMI și ceilalți creditori „oficiali“ nu au nevoie de banii care sunt ceruți. După un scenariu de afaceri, banii returnați ar fi pur și simplu împrumutați încă o dată Greciei.
Însă, din nou, nu este vorba despre bani. Este vorba despre folosirea „termenelor-limită“ pentru a forța Grecia să se supună și să accepte inacceptabilul – nu doar măsurile de austeritate, dar și alte politici regresive și punitive.
Dar de ce ar face Europa asta? De ce se opun liderii Uniunii Europene referendumului și de ce au refuzat să extindă cu câteva zile termenul-limită de 30 iunie până la următoarea plată a Greciei către FMI? Nu este Europa leagănul democrației?
În ianuarie, cetățenii greci au ales un guvern angajat în încheierea austerității. Dacă guvernul și-ar fi îndeplinit pur și simplu promisiunile sale de campanie, ar fi respins deja propunerile. Dar a vrut să le dea grecilor o șansă să cântărească acest subiect, atât de esențial pentru viitoarea stare de bine a țării.
Această preocupare pentru legitimitate populară este incompatibilă cu politicile eurozonei, care nu a fost niciodată un proiect democratic. Majoritatea guvernelor membrilor săi nu au obținut aprobarea oamenilor pentru a ceda suveranitatea lor monetară către BCE. Când Suedia a făcut asta, suedezii au spus nu. Ei au înțeles că șomajul ar crește dacă politica monetară a țării va fi stabilită de o bancă centrală care se concentrează exclusiv pe inflație (și că, de asemenea, se va acorda o insuficientă atenție stabilității financiare). Economia ar fi suferit, deoarece modelul economic pe care se bazează eurozona a fost proiectat pe relații de putere care i-au dezavantajat pe muncitori.
Și, cu siguranță, ceea ce vedem acum, la 19 ani după ce eurozona a instituționalizat aceste relații, este opusul democrației. Mulți lideri europeni vor să vadă sfârșitul guvernului de stânga al premierului Alexis Tsipras.
La urma urmei, este extrem de neconvenabil să ai în Grecia un guvern care se opune atât de vehement genului de politici care au dus la creșterea inegalității sociale în atât de multe țări avansate și care este atât de angajat în a reduce puterea nestăpânită a bogăției.
Ei par să creadă că în cele din urmă vor putea doborî guvernul grec forțându-l să accepte un acord care să contravină mandatului său.
