M-am plictisit să tot scriu despre parlamentarii care ţin să-şi încheie mandatele promovând legi populiste şi inepte; despre autostrăzile care nu se finalizează niciodată, ba dimpotrivă, intră în reparaţii înainte de inaugurare; despre trenul care parcurge azi distanţa dintre Bucureşti şi Giurgiu în două ore, iar la inaugurarea căii ferate (prima din România), în 1869, călătoria dura 100 de minute; despre tot mai frecventele manifestări de intoleranţă şi xenofobie din spaţiul public; despre demnitari-plagiatori, academii-fantomă şi titlul de Doctor Honoris Causa livrat la domiciliu; despre acei candidaţi la Primărie care sfidează alegătorii încă înainte de a-şi depune candidatura, prezentând liste cu zeci de mii de semnături pe care pretind că le-au strâns în două zile; despre Guvernul care înfiinţează un site dedicat reducerii numărului hârtiilor cerute contribuabilului, în timp ce reglementează noi formulare cu zeci de pagini; despre promisiunile neîndeplinite ale preşedintelui. Azi vreau să comentez veşti bune.
Ni le aduce „Anuarul demografic 2015“ publicat de INS. Mortalitatea infantilă, adică numărul copiilor morţi înainte de a împlini un an raportat la cel al naşterilor, este un indicator care sintetizează mai mulţi factori legaţi de sistemul medical: calitatea îngrijirii femeilor însărcinate, a serviciilor din maternităţi, a asistenţei pediatrice. El este puternic corelat, în profil teritorial, cu alţi indicatori ai nivelului de civilizaţie: proporţia locuinţelor dotate cu apă curentă, capitalul şcolar etc. Din acest motiv, evoluţia sa este importantă nu doar ca măsură a calităţii unor servicii medicale, ci, în general, ca expresie a calităţii vieţii.
Mortalitatea infantilă a scăzut în zece ani, între 2004 şi 2014, de la 16,8 la 8,4 (la 1.000 de naşteri). Cu alte cuvinte, s-a redus la jumătate, ceea ce este spectaculos, dacă ne raportăm la evoluţiile din anii anteriori, care indicau o scădere mult mai lentă (în anii ’80 s-au înregistrat şi creşteri ale indicatorului).
Ştiu, o să-mi amintiţi reportajele din maternităţile care stau să se dărâme, despre bebeluşii arşi la Maternitatea Giuleşti în august 2010, despre numeroasele cazuri suspecte de malpraxis reclamate de părinţi, despre condiţiile încă neclare în care la începutul acestui an s-au îmbolnăvit şi au murit copiii din Argeş, proporţia crescândă a copiilor care rămân nevaccinaţi. Toate acestea sunt reale şi arată că asistenţa medicală pediatrică este încă precară. Dar, una peste alta, datele statistice sunt incontestabile (e greu să suspectăm raportări greşite sau falsificate când e vorba de naşteri şi decese). Ele ne arată că, în medie, nou-născuţii de azi sunt semnificativ mai sănătoşi decât cei de acum zece ani. Şi asta e bine.
Un alt indicator demografic important este speranţa de viaţă la naştere. El ne spune cât ar trăi, în medie, membrii unei generaţii care s-ar naşte acum şi ar fi supuşi riscurilor actuale de deces caracteristice fiecărei vârste. Mai pe scurt, un fel de durată medie a vieţii. Statistic, oamenii trăiesc mai mult dacă au parte de o îngrijire medicală mai bună şi, în general, dacă au parte de o viaţă mai bună.
După ce a stagnat în anii ’80 şi a înregistrat o scădere în perioada 1990-1995, speranţa de viaţă a românilor a început să crească accelerat, mai ales în ultimii zece ani: de la 71,3 ani, în perioada 2002-2004, a ajuns la 75,5 ani în 2012-2014. Patru ani n-ar fi o cifră excepţională, dacă n-am şti că pentru precedentul câştig de patru ani (de la 67,3 ani, valoarea înregistrată în 1968-1970) a fost nevoie de aproape 35 de ani. Pentru comparaţie, în Germania speranţa de viaţă a crescut, între 2000 şi 2013, cu doar 2,6 ani – e drept, de la 78,3 la 80,9 ani.
Şi despre acest indicator ar fi multe de spus: putem invoca, pe bună dreptate, precaritatea serviciilor de îngrijire destinate vârstnicilor, numărul enorm de oameni care mor aiurea în accidente de maşină, numeroasele localităţi unde asistenţa medicală e practic absentă. În general, am putea argumenta că oamenii trăiesc azi mai mult, dar mai rău decât în urmă cu zece ani. Oricum am lua-o, nu poate fi rău că românii trăiesc din ce în ce mai mult.
Pentru că acest text îmi pare excesiv de optimist, îl voi pondera cu informaţiile aflate de la Eurostat: mortalitatea infantilă este, în România, cea mai mare din Uniunea Europeană şi tot în România se înregistrează cea mai scăzută speranţă de viaţă la naştere. Dar pe noi nu ne interesează când moare capra vecinului.
