Şansele ca „Bonnie and Clyde” să intre în istoria cinematografiei păreau la început infime. La lansarea filmului în 1967, criticul de film Bosley Crowther, de la New York Times, scria furios: „Este o bucată ieftină de slapstick primitiv”… „un travesti ridicol şi kitchios”… „acest melanj de farsă cu crime brutale este la fel de lipsit de sens ca şi de bun-gust, nefăcând nici un comentariu valid asupra adevărului”… „Mă întreb cărui scop cred că servesc domnii Penn şi Beatty cu această pretenţiozitate învechită şi sentimentală.”
Warren Beatty, interpretul rolului principal masculin şi totodată producătorul filmului, declara în acelaşi an: „În restul Americii, proprietarii de cinematografe citesc New York Times. Pentru ei, Crowther este Dumnezeu. Dacă un film place tuturor în afară de Crowther, filmul este mort.”Cu toate astea, în ciuda criticilor în mare parte dezastruoase, „Bonnie and Clyde” a devenit un succes de public şi de casă. Cum a fost posibil?
Povestea filmului este poate la fel de faimoasă ca şi eroii săi, un cuplu de jefuitori de bănci din timpul crizei economice mondiale din anii ’30. Regizorul francez François Truffaut, unul din exponenţii principali ai Nouvelle Vague, i-a recomandat scenariul lui Warren Beatty, la vremea aceea o vedetă în plină ascensiune. Entuziasmat, Beatty s-a rugat în genunchi – la propriu! – de Jack Warner, preşedintele studiourilor Warner Brothers, să îi permită să producă filmul. La prima vizionare, studiourile au urât produsul final, şi după prezentarea filmului la festivalul de film de la Montreal au hotărât să îl îngroape cât puteau de repede. O nouă intervenţie a lui Beatty a dus la lansarea filmului în toamna lui 1967, dar nu a rulat în cinematografe decât pentru scurt timp. Totuşi, deşi criticile au fost cu puţine excepţii devastatoare, filmul a continuat să rămână discutat; coloana sonoră a urcat pe primele locuri ale topurilor muzicale, iar beretele şi rochiile maxi, create de Theodora Van Runkle şi purtate de Faye Dunaway, au ajuns brusc la modă în întreaga lume. Filmul a reintrat în cinematografe şi a devenit în cele din urmă unul dintre cele mai mari succese ale studiourilor Warner Brothers, acumulând în total şi zece nominalizări la premiile Oscar, dintre care nu a câştigat însă decât două: Estelle Parsons pentru cel mai bun rol secundar feminin şi Burnett Guffey pentru imagine. De menţionat şi că „Bonnie and Clyde” a apărut de două ori în decursul a numai câteva luni pe faimoasa – şi în Statele Unite atât de importanta – copertă a revistei Time, după ce în prealabil criticul de film al revistei scrisese o cronică devastatoare la adresa sa.
Cum să cucereşti Hollywood-ul
Partea cea mai importantă nu este însă acest succes neaşteptat al filmului, ci impactul pe care l-a avut acesta asupra industriei americane de film. Nu numai că aproape întreaga distribuţie, cu excepţia lui Warren Beatty, care era deja o vedetă, a devenit peste noapte cunoscută (Faye Dunaway, Gene Hackman şi Gene Wilder, în primul rând), dar şi echipa din spatele camerei – monteur, scenografă, designer de producţie, cameraman – şi-a făcut un nume datorită acestui film. Stilul imaginii şi al montajului a lansat un nou val, aducând şi în cinematografia americană stilistica Nouvelle Vague-ului francez, iar pentru Penn, care tocmai avusese două eşecuri financiare, „Bonnie and Clyde” a însemnat relansarea sa la Hollywood.
Promovat de Warner Brothers cu sloganul „Sunt tineri. Se iubesc. Şi omoară”, „Bonnie and Clyde” a însemnat pe multe planuri o revoluţie pentru filmul american; sexualitatea – fie explicită sau simbolică – din unele scene nu mai fusese prezentată astfel într-un film făcut la Hollywood. De asemenea, violenţa neaşteptată, ca de exemplu într-o scenă foarte controversată în care, în timpul jafului unei bănci prezentat mai curând comic, Clyde îl împuşcă pe un casier în faţă, a şocat audienţele, câştigând însă totodată şi aprecierea acestora. Iar finalul filmului, în care Bonnie şi Clyde mor în ceea ce un critic a numit „un balet al sângelui”, a devenit legendar. Pentru criticul Roger Ebert, „Bonnie and Clyde” este „o capodoperă a nuanţării atmosferei, în care atât actorii cât şi realizatorii s-au sincronizat perfect, trecând cu o uşurinţă incredibilă din comedie în tragedie şi înapoi”.
Penn, un american european
Influenţa filmului a fost enormă; printre altele, „The Wild Bunch” al lui Sam Peckinpah şi „Easy Rider” al lui Dennis Hopper au urmat aceeaşi rută folosită de Penn, distrugând tabuurile conservatoare ale Hollywoodului şi adresându-se unui public tânăr, receptiv şi dornic de noutate. Printre multele alte filme influenţate stilistic sau tematic de „Bonnie and Clyde” pot fi numite „Taxi Driver”, „The Godfather”, „Natural Born Killers”, „Thelma and Louise” şi „The Departed”. De asemenea, Penn este primul artist american important creat pe calapodul european al regizorului ca autor, acţionând ca un deschizâtor de drumuri pentru un grup de regizori-vedete cum ar fi Martin Scorsese, Francis Ford Coppola, Robert Altman sau Terence Malick. Acesta nu a fost nu numai un merit al său personal, ci şi un semn că în acele vremuri – războiul din Vietnam era în toi şi mişcarea pacificistă aproape de apogeu – atât societatea cât şi rolul artistului în ea începeau să se schimbe. Poate cea mai bună descriere îi aparţine scenaristului şi regizorului Paul Schrader, care a zis despre Penn că „a adus sensibilitatea filmelor de artă europene din anii ’60 în America, pavând calea noii generaţii de regizori americani care tocmai absolveau şcolile de film”.
O biografie americană
Născut în 1922 în Philadelphia, Arthur Penn s-a înrolat în armata americană şi a luat parte la al doilea război mondial. După întoarcerea în America, a profitat de fondurile guvernului american puse la dispoziţie tinerilor soldaţi care vroiau să urmeze studii superioare şi a studiat o vreme la Black Mountain College, o universitate particulară cunoscută pentru direcţia sa nonconformistă, unde printre profesorii săi se numărau compozitorul John Cage, pictorul William de Kooning, coregraful avangardist Merce Cunningham şi designerul Buckminster Fuller, iar printre colegi artistul plastic Robert Rauschenberg. După absolvire, Penn a plecat în Italia: „m-am dus în Italia să citesc poezie italiană, fără să am nici cea mai mică idee ce vreau să fac în viaţă, încotro mă îndrept. Dar a fost o perioadă minunată”, declara el acum câţiva ani într-un interviu. S-a întors apoi la New York unde, interesat de noua metodă de predare a lui Konstantin Stanislawski, a urmat cursurile de actorie la Actors Studio.
Sfârşitul anilor `50 l-a găsit pe Penn la New York, unde, după o perioadă de muncă în televiziune, şi-a făcut cu rapiditate un bun renume ca regizor pe Broadway. Alternând munca în teatru şi film, Penn a creat în prima jumătate a anilor `60 câteva spectacole de mare succes în New York şi patru filme bine recepţionate de critică. Tematica sa principală, atât în teatru cât şi în film, a descris-o cel mai bine el însuşi: „singurii oameni care mă interesează cu adevărat sunt outsiderii, cei respinşi de societate. Oamenii care nu sunt în afara societăţii – din punct de vedere psihologic, emoţional sau fizic – nu mi se par un material pentru filme. O societate inteligentă ar trebui să îşi concentreze atenţia asupra celor care nu fac parte din ea dacă vrea să afle unde greşeşte”.
După „Bonnie and Clyde”, Penn a continuat să lucreze la Hollywood până la sfârşitul anilor `80, dar deşi majoritatea filmelor sale au continuat să fie apreciate de critică, în mod special „Alice’s Restaurant” din 1969 şi „Night Moves” din 1975, nu au mai avut un asemenea succes la public. Revenind la prima sa pasiune, televiziunea, Penn a fost unul dintre producătorii executivi ai serialului „Law and Order”. Meditând cu doi ani în urmă la posibilitatea de a face artă în televiziune, Penn spunea – mai curând cu realism decât cu amărăciune, că „televiziunea este un mediu popular, şi este minunată când este minunată. Când HBO face un serial despre gangsteri, ne uităm cu toţii la el. Dar nu are o semnificaţie reală. Este, la urma urmei, un produs comercial”. Iar despre direcţia în care ar trebui să meargă filmul, afirma că „deocamdată nu este destulă furie bună pe lume. Am fost foarte auto-satisfăcuţi, am trăit într-o fantezie capitalistă, şi abia de puţin timp am început cu toţii să simţim că lucrurile nu pot funcţiona pentru totdeauna în felul ăsta. Dacă aş mai face vreun film, probabil că acesta ar fi subiectul pe care mi l-aş alege”.
