La ora la care pregătim pentru tipar suplimentul, fanii concursului Eurovision sunt încă sub imperiul dezamăgirii produse de locul ocupat de reprezentanta României, Hotel FM. O dezamăgire uriaşă, pe măsura speranţelor pe care ni le punem an de an în reprezentanţii noştri la acest concurs, şi care rareori ne-au fost împlinite. Indiferent de nemulţumirile şi comentariile făcute referitor la jurizarea geopolitică, se pare că mai avem mulţi paşi de parcurs la capitolul muzică pentru a fi „văzuţi” în afara ţării.
Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre filmul românesc care, şi-a dovedit, în timp, valoarea. Prezenţa filmelor româneşti timp de zece ani la Festivalul de la Cannes, şi nu numai, este cea mai bună dovadă că premiile luate nu au fost o întâmplare, ci dovada înscrierii noastre în circuitul cinematografic european, certificată doar de valoare. Dacă Palme d’Or obţinut de filmul „4, 3, 2″ al lui Cristian Mungiu în 2007 a stârnit unele controverse printre cinefilii români, unii dintre ei, mai cârcotaşi, considerând că filmul a mizat, şi a câştigat, doar pe fapte şi întâmplări impresionabile, alte premii şi alte prezenţe româneşti la festivaluri europene au dovedit valoarea filmului românesc. Şi culmea, cultura românească, prin noul val de regizori, a dovedit că poate exista şi continuitate în ceva, lucru greu de atins în societatea noastră.
Iată, suntem şi în 2011 la Cannes, la cea de-a 64-a ediţie a acestui festival plin de glamour, cu nume precum Cătălin Mitulescu şi Radu Mihăileanu. O ediţie considerată mai mult ca oricând una a filmului de artă, o combinaţie de nume foarte mari, cum nu a mai fost de ceva ani buni încoace. O ediţie plină de culoare şi exotism, extrem de dinamică atât prin tematica şi modul de expresie a filmelor prezente, cât şi prin manifestările adiacente competiţiei – spectacole de dans indian, concert Lady Gaga, petrecere românească cu taraful din Clejani etc.
