Ghinionul priveşte împrejurările din viaţa indivizilor umani, el nu priveşte instituţiile. Atunci când ceva rău se petrece într-o instituţie – un aparat se defectează cu consecinţe grave pentru personal sau clienţi, angajaţii care ar trebui să îşi facă datoria lipsesc, sunt insuficienţi sau nu acţionează în conformitate cu statutul lor profesional -, nu este vorba nici de ghinion, nici de „ceasul rău”, pisica neagră, ziua de 13 sau altceva din recuzita bombănelii magico-religioase. Oricare dintre aceste probleme indică în mod cât se poate de precis disfuncţii, derapaje de la bunul mers al treburilor în instituţia respectivă.
Desigur, pentru aceasta instituţia în cauză trebuie să îşi urmărească menirea, încercând să răspundă nevoilor pentru care a fost creată. Dacă, în loc să primească, să trateze şi, pe cât posibil, să vindece pacienţii, un spital le va diminua şansele de vindecare şi chiar de supravieţuire, respectiva instituţie nu doar că nu-şi va onora misiunea, ci va acţiona de-a dreptul în pofida şi chiar contra ei. Când analizele de activitate sau evenimentele neprevăzute, însă grave, evidenţiază asemenea abateri de la orizontul de aşteptare, măsurile radicale nu pot întârzia. Nu nişte măsuri cosmetice vor îndrepta lucrurile, oricât impact popular ar putea avea ele. Demiterea conducerii unei astfel de instituţii poate mulţumi naivii, dar dacă analiza nu merge la cauzele profunde, noua conducere va fi în pericolul de a vedea repetându-se, după o vreme, situaţiile de derapaj.
La prima vedere, monstruozitatea incinerării unui număr de sugari la Spitalul Giuleşti pare uşor de explicat, cel puţin prin două cauze: defecţiunea unui aparat şi absenţa personalului calificat din spaţiul în care s-a desfăşurat tragedia. Ambele cauze aparente au însă explicaţii mai profunde, deşi evidente: lipsa acută de bani din sistemul sanitar se traduce prin utilaje medicale de mâna a doua, prin penurie în medicaţie, ca şi prin îndepărtarea personalului cel mai calificat din lipsă de motivaţie personală. Cine se dezinteresează de bani nu se angajează în spitale, ci merge la mânăstire sau face voluntariat. Cei rămaşi, plătiţi mizerabil şi, prin urmare, demotivaţi total, vor încerca, foarte probabil, să-şi procure resursele altminteri (lăsându-se mituiţi, de pildă) sau diminuându-şi eforturile în virtutea principiului „ei se fac că mă plătesc, eu mă fac că muncesc!”.
Cine a luat deciziile de a tăia drastic bugetul sănătăţii în România este limpede. Sunt tot aceiaşi dirigenţi care explorează cu inventivitate şi diminuarea veniturilor, oricum precare, ale unei majorităţi de pensionari. (De unde se vorbea despre ajustarea în jos a pensiilor „de lux”, astăzi asistăm la impozitarea pensiilor „de ghenă”…) În virtutea acestui proiect îndrăzneţ, de a descuraja speranţa de viaţă a românilor şi speranţa lor într-un sprijin al statului pentru perpetuarea lor pe pământ, oamenii noştri de decizie au ajuns să aplice – cu consecinţe violent vizibile deja – această politică nu doar „expiraţilor”, nici numai celor puşi să producă pentru nevoile birocraţiei hipertrofiate, ci şi micuţilor care sunt, fără a spune vorbe mari, pur şi simplu, România de mâine.
Nu pot descrie mânia care mă încearcă şi pe mine, ca pe atâţia inşi cu care am discutat despre trupuşoarele lăsate să se coacă la 150˚ C, din indolenţa personalului. Dar n-am auzit încă pe nimeni să vrea să taie răul de la rădăcină. Nici ministrul Sănătăţii nu şi-a cerut scuze în faţa naţiunii că a consimţit şi consimte la distrugerea sistemului pe care se presupunea că îl păstrează în stare funcţională, nici premierul şi nici preşedintele. Primarul Bucureştiului nu socoteşte nici el că ar trebui să plece privirile şi să ispăşească în vreun fel. S-a socotit că tăierile de capete subalterne vor fi suficiente. Şi, ce ruşine, nici Biserica nu a dat vreun comunicat prin care să denunţe celebrările de serbări creştine la locul de muncă, în timpul serviciului, cu preţul vieţii unor inocenţi. Preşedinte, premier, patriarh, ministru de resort, primar al Capitalei – toţi o apă şi-un pământ…
