Arcadie Rusu a terminat Coregrafie la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică. A cunoscut-o pe Ioana Marchidan în facultate, iar din 2008 au parcurs împreună un drum artistic având în comun visul de a avea o companie, care s-a transformat într-un proiect mai ambițios, și anume un centru independent de dans.
Visul s-a concretizat într-un proiect mai ambițios și el se numește: LINOTIP Centrul Independent Coregrafic, care va ieși deja cu două premiere la acest final de an. Despre acest centru și despre dans ne povestește Arcadie Rusu.
Vorbește-mi despre colaborarea dintre tine și Ioana Marchidan și parcursul vostru până în acest punct.
Suntem amândoi dansatori și coregrafi și lucrăm împreună de vreo nouă ani, iar în toată această perioadă de lucru am căutat cumva contexte mai serioase și stabile. Un artist care urcă pe scenă pentru a se exprima are nevoie de o familie artistică, deoarece arta noastră este cumva una colectivă, de echipă. Ne-am dorit să facem parte dintr-o familie artistică serioasă, care să implice toată energia și maximul de timp aici, în interiorul ei. Sigur, nimănui nu i se oferă totul de de-a gata de la început. Și Maurice Bejart inițial avea doi-trei dansatori și nu aveau sală de repetiție. Până nu treci prin niște etape și nu te lupți, te zbați nu-ți ies lucrurile.
În România zona de dans nu este foarte dezvoltată prin comparație cu alte arte. Ce vă propuneți voi?
În București există doar două spații dedicate dansului contemporan Centrul Național al Dansului (finanțat de stat) și WASP (independent). Nu ne-am propus să deschidem acest centru și să mergem într-o zonă mainstream sau într-una conceptuală, experimentală, vrem să fim deschiși către ceea ce poate trezi interes. Pentru că nu există o mare diversitate la noi în materie de dans contemporan, oamenii vin la spectacole cu o oarecare temere și nu au curajul să-și asume o părere, de fiecare dată spun: nu sunt convins dacă am înțeles ce trebuia sau nu știu dacă am înțeles. Nu știu dacă cineva este mai presus, pentru noi spectatorii sunt la fel, nu există spectator avizat sau neavizat. Important este să ajungă la ei acel ceva, acel nespus. Și tocmai acel nespus face cumva parte dintr-un limbaj pe care noi îl căutăm. Am lăsat la o parte cuvintele și căutăm un alt limbaj care să provoace inteligența umană. Uitați-vă la animale, ele nu au nevoie să vorbească ca să comunice. Mesajul se transmite corporal, muzical sau în mod telepatic, senzorial, nicidecum codificat silabic. Oamenii tind să compare un spectacol de dans cu unul de teatru, ori la teatru, de la prima lectură, sunt foarte clar definite relațiile și rolurile, iar mai departe interesant este cum vor face ei diferit acest proces. Și la dans poate exista așa ceva, dar de multe ori noi suntem și coregrafi și dansatori și dramaturgi în același timp și ne place. Poți să mergi pe niște teme stabilite de la început, dar dacă la un moment dat vedem că nu funcționează ce ne-am propus, dăm la o parte și descoperim cu totul altceva, adică un scenariu prestabilit poate să devină doar o etapă de lucru pentru ca apoi 80 % să-l rostogolești și să-l arunci la gunoi. Dacă nu faci asta și te încăpățânezi, ajungi să te limitezi foarte tare. Distribuind niște oameni, colaborând cu ei, ajungi să-i cunoști mai bine și să descoperi lucruri mult mai fascinante pe parcurs, în timp ce lucrezi, repeți. Dacă rămâi la primele idei te blochezi pentru că este ca și în cazul hainelor: pot să fie foarte frumoase, dar pe unii să vină bine și pe alții nu. Și atunci trebuie modificate, recroite, regândite.
Se schimbă mult un spectacol de dans de la o reprezentație la alta?
Da, un spectacol crește cu cât îl joci mai des. Asta a fost marea noastră durere, că nu aveam un loc unde să ne antrenăm și, mai mult, nu aveam un loc unde să ne jucăm spectacolele.
Dacă un spectacol este lucrat o săptămână, două și apoi îl joci o dată sau de două ori pe an, este mult mai greu când îl reiei, deși corpul are memorie proprie, prin urmare, în mod miraculos are și capacitatea să păstreaze, să înmagazineze mișcări, coregrafii. În momentul în care ne întâlnim frecvent fiecare vine cu mici detalii în plus, fără a schimba neapărat ceva concret, dar maturitatea artistică a conținutului devine mai puternică și spectacolul în timp crește. Părerea mea este că un spectacol cu cât are o viață mai lungă devine mai bun, pentru că el este un organism viu care de fiecare dată va fi trăit diferit, care trebuie să crească, să ajungă la o anumită maturitate. Acum câțiva ani m-am gândit să fac o companie unde să lucrăm doi, trei ani la un singur spectacol pe care apoi să-l jucăm 10 ani.
Și ați făcut Linotip…
Da, am creat LINOTIP Centru Independent Coregrafic. Pentru nevoile noastre, de a ne antrena, repeta crea și juca spectacole, dar și pentru cele ale spectatorului de a-i oferi diversitate în această zonă de exprimare artistică. În ultima perioada au început să apară teatre independente, galerii de artă, ceea ce este și normal, pentru că nu avem cu toții loc în spațiile subvenționate de stat. Totusi trebuie să existe o corelare și o simbioză între instituțiile de cultură independente și cele finantate de stat, iar spectatorul să vadă și aici și acolo lucruri bune. În orice caz există un mare dezechilibru între bugetele pentru instituțiile de cultură finanțate de stat și sectorul independent, aproximativ 2% din bugetul alocat pe cultură vine către sectorul independent, care trebuie să se zbată să scrie, să concureze și să câștige acea finanțare.
Cred și sper că pe viitor statul va susține mai mult sectorul independent și inițiativele tinerei generații de a îmbogăți cultura, la care trebuie să aibă acces orice om.
Cu ce spectacole deschideți Linotip?
Un spectacol pe care-l fac eu, numit “Babel” și unul făcut de Ioana, “Două femei contemporane”, două coproducții cu Centrul Național al Dansului, care se vor juca în perioada 10-20 decembrie aici, la LINOTIP. Asta este cumva bucuria cea mai mare pentru că privind spre viitor, ne dorim ca Centrul nostru Coregrafic să promoveze dansul contemporan și să ofere publicului spectacole cât mai diferite, înglobate într-un repertoriu. Cea mai bună reclamă acum nu se face pe facebook. Dacă acel spectacol are continuitate și se știe că el se joacă odată pe lună, atunci el își creează singur publicul. Chiar și spațiul își creează publicul lui.
LINOTIP este un spațiu în care ne propunem să aducem și alți coregrafi care să susțină workshop-uri oferind amatorilor și profesioniștilor viziunile lor asupra dansului. Dar, în primul rând, spațiul l-am deschis pentru visul nostru de a avea o companie stabilă, constantă. Este garanția că avem unde să jucăm spectacolele la care lucrăm, ceea ce este un lucru extrem de important. Dar, pe de altă parte, vrem să vedem în ce măsură putem interveni în a ajuta comunitatea dansului, prin a sprijini și alți coregrafi.
Probabil că vor fi momente când vom găzdui performance-uri și spectacole care nu fac parte neapărat din viziunea noastră, dar care vor veni să o completeze. Vrem să deschidem această portiță de spectacole invitate, să aducem și coregrafi din afară care să țină workshop-uri și odată cu ele să vină și cu un spectacol.
Biografie. Cine este Arcadie Rusu
Arcadie Rusu este coregraf, dansator și director al Centrului Independent Coregrafic LINOTIP. Pentru spectacolul “Mind Control” a primit Premiul galei absolvenților UNATC pentru cel mai bun spectacol de dans. Din 2007 este membru în “Gigi Caciuleanu Romanian Dance Company", jucând în coregrafia lui Gigi Căciuleanu în spectacole precum "La folia", "D'ale Noastre" și "Oui Ba Da”. A participat la master class-uri cu Alexei Levinskiy, Carolyn Carlson și Ziya Azazi. A realizat conceptul, regia, dramaturgia și coregrafia spectacolelor “Working progress Eli 12”, “World Cityzen”, “Hunted Devotion”, “Nesomn”, “Crazy Stories in The City” și “Promised Land”.
