Editura Compania, cunoscuta pentru eforturile ei de a oferi carte buna intr-o piata haotica de titluri, cu ceva vreme in urma si-a nedumerit cititorii cu un volum care probabil, in prima faza si pentru necunoscatori, putea fi considerat literatura de copii – de fapt, este vorba de literatura pentru maturi – Apunake si alte fenomene, apartinand unui autor foarte putin cunoscut, Grigore Cugler, marginal, care si-a trait mai toata viata in exil si a murit tocmai la Lima, in Peru, in 1972. Grigore Cugler a facut parte din generatia criterionista, daca se poate spune asa, fiind nascut in 1903, contemporan in perioada interbelica cu nume mari ale gandirii si literelor noastre. Jucaus, dar un ludic superior, el a contrariat prin textele sale nonconformiste. Din familia lui Urmuz si a lui Harms, un promotor al absurdului inca inainte ca acesta, prin Eugen Ionescu, sa cucereasca Occidentul, Grigore Cugler este creatorul unui personaj ciudat, un personaj de hartie, Apunake, pe care nici un sistem ideologic sau politic nu-l poate inregimenta, pe care nici teologii sau filosofii nu-l pot exploata, personaj, asadar, care nu poate trai decat in spatiul securizant, dar in acelasi timp extrem de vulnerabil, al fictiunii. Studiul introductiv al profesorului Florin Manolescu ii face insa mare dreptate, situandu-l pe Grigore Gugler intr-o perspectiva justa, restituindu-i astfel ceea ce intr-un fel nu prea a avut: nu marginalitatea, ci nobletea marginalului. Inca o data: pentru neavizati cartea aceasta, „Apunake si alte fenomene”, poate fi socotita o carte de copii. Mai ales ca, vazand ca are si ilustratii semnate de Carmen Nistorescu, suntem tentati s-o dam deoparte si sa cautam o literatura serioasa. Dar nimic mai serios decat absurdul ce se travesteste in haine ludice. In studiul sau, Florin Manolescu, nici mai mult, nici mai putin, face o trimitere la celebra povestire a lui Mircea Eliade „Un om mare” – despre care Dan Petrescu spunea in „Timpul” ca ar cripta figura lui Corneliu Zelea Codreanu -, considerand ca acel motiv fantastic al omului care creste in lungime si nu se mai opreste se afla prezent si in opera lui Grigore Cugler. Desigur, motivul e prezent, dar tonalitatea abordarii este cu totul diferita. Autorul nostru cunoaste bine regulile fictiunii si de aceea nu vrea sa se complice printr-o supralicitare simbolica. De aici pleaca impresia de joaca si de neseriozitate, desi, cum am spus, facand un mic efort, observam ca tocmai la acest gen de autori care nu-si fac iluzii, care nu cred in nimic, sentimentul existentialist al disperarii si al neantului este mult mai puternic si mai convingator estetic decat la cei care folosesc literatura doar pentru sensibilizarea scenariilor lor soteriologice. In general, povestirile lui Cugler nu pot fi povestite fiindca desfasurarea narativa are tot timpul sincope, abundenta de tumbe, giumbuslucuri, bobarnace pe care scriitorul le da cititorilor sai fiind uriasa. Si totusi, daca citim doar un fragment din debutul cartii, suntem pur si simplu paralizati si un fior de groaza ne traverseaza sira spinarii: „Lumea se plimba mancand felii de capete de mort cu unt. Deodata clopotele prinsera sa intoneze romanta Secretul junei, iar din limbile lor incepura sa iasa, la fiecare leganare, stoluri de cruci, aruncand in vazduh cele doua note ale cantecului lor ca doua pietricele, una mai mare, alta mai mica”.
Fragmentul este elocvent pentru arta poetica a autorului. Serafic si crud, diafan si grotesc, un maestru al antinomiilor ca un bufon care manuieste exemplar securea, perfecta ambiguitate intre simpla vopsea si sangele care galgaie din gatul celui taiat de moarte, iata repere ale unei literaturi pe care cei mari nu vor dori niciodata s-o omologheze ca atare, dar care la orice cotitura a timpului, cand vremurile sunt tulburi si confuze, pare sa ne traga de mana prin calitatile ei profetice.
