Anul 2007 a fost cel care a demonstrat din plin lipsa de substanta a des invocatei modernizari a tarii, survenita – in opinia fostilor si actualilor responsabili de la Bucuresti – pe parcursul unor ani buni de pregatire asidua pentru momentul aderarii Romaniei la UE.
In 2007, ministrii numiti de premier s-au distins strict prin obedienta si un acut deficit ideativ privind modalitatile de accesare a fondurilor structurale, menite a contribui concret la dezvoltarea tarii. Dar poate ca tocmai aceste lipsuri au constituit, pana la urma, principala lor calitate – fiind o garantie a perpetuarii unei intregi birocratii neperformante. Unicul element notabil pentru romani si survenit ca o urmare directa a aderarii tarii la UE ramane, deocamdata, faptul ca sunt, cu totii, buni de plata si in cazul bugetului comunitar. Iar din moment ce Romania se dovedeste incapabila sa absoarba fondurile postaderare, contribuabilii ei ajung sa subventioneze, vrand-nevrand, alte state membre, mai avizate si… mai bogate.
Calibrul redus al ministrilor pozitionati in fruntea unor resorturi-cheie a fost (re)confirmat de un lung sir de gafe, neadevaruri eclatante sau alte demersuri scandaloase. Dar premierul a ramas complet impasibil, perfectionandu-si atitudinea de strut si trecand cu vederea toate deficientele ministrilor sai, atat timp cat loialitatea acestora se dovedea nestramutata in conditiile permanentizarii luptei dintre palate. Regretul lui Tariceanu fata de pierderea famelicului Remes a fost aproape palpabil. In loc sa se fi distantat, macar in al doisprezecelea ceas, de incalificabila fapta a acestuia, seful de guvern a dat vina pe presa, considerand-o principalul vinovat pentru plecarea ministrului Agriculturii – demonstrand, astfel, ca traditionalul instinct al elitelor dambovitene de cautare perpetua a tapului ispasitor in cu totul alta parte este perfect dezvoltat si in cazul domniei sale.
Cat priveste partidele politice, nici unul nu s-a evidentiat prin prezentarea vreunui program deopotriva coerent si viabil de guvernare. PLD a debutat cu dreptul, promitand elaborarea unui set de politici dedicate unor domenii neglijate de actuala guvernare, a obtinut apoi un rezultat neasteptat de bun la europarlamentare, pentru ca in final sa anunte decizia fuzionarii cu PD – inopinata operatie politica necesitand, indubitabil, o doza serioasa de anestezic prezidential.
Straduintele de metamorfozare a PSD – menite a transforma partidul dintr-o formatiune de stanga compusa preponderent din oameni de afaceri instariti intr-o forta social-democrata capabila sa atraga cele mai valoroase elemente ale natiunii – nu au fost primite defel cu entuziasm. seful partidului s-a angajat, frenetic, intr-un noian de activitati destinate, concomitent, reintremarii fostei influente a PSD, precum si indreptarii imaginii sale de lider prea putin stralucit. Dar demersurile sale au esuat lamentabil, repercutandu-se, de regula, chiar asupra sa. Pariul suspendarii presedintelui ar fi putut avea urmari cu adevarat catastrofale pentru Geoana, daca Basescu ar fi stiut cum sa exploateze la maximum situatia. Incercarile fostului diplomat de a le smulge o serie de concesii majore liberalilor au dat gres, la fel si tentativa sa de demolare a guvernului prin intermediul unei motiuni de cenzura. Nu in ultimul rand, sustinerea cautata la un haiduc urban de genul lui Marian Vanghelie demonstreaza exclusiv incoerenta rationamentului sau strategico-politic.
In prezent, PSD aduce puternic a "club al nostalgicilor" – un cuibusor de refugiu pentru lideri si responsabili jenanti, care ar fi trebuit sa-si ocupe de mult locurile rezervate in muzeul kitsch-ului politic. Recent, Ion Iliescu a scapat – cel putin pentru moment – de dosarul mineriadei. Iar Adrian Nastase va ramane, aparent, perpetuu liber ca pasarea cerului, indiferent de acuzele care i s-ar mai aduce si probabil chiar in pofida unor eventuale marturii ale sale.
O privire aruncata asupra blogurilor lui Nastase si Iliescu este absolut relevanta – ele abunda in mesaje elogioase la adresa sagacitatii, maretiei, cumpatarii sau nivelului de cultura al celor doi fosti inalti demnitari. Mesajele constituie, incontestabil, o mostra a gandirii colective – respectiv a rationamentului acelor romani care nu au necesitat constrangeri pentru a se face pres in fata lui Ceausescu si a camarilei acestuia. Pe blogul lui Nastase, pana si moartea lui Dan Iosif a devenit prilej de comemorare nu doar a defunctului, ci si a vremurilor marete traite in perioada FSN. Parerile exprimate de bloggeri in anul de gratie 2007 probeaza, o data in plus, imensul grad de inradacinare a servilismului in ratiunea unui popor care a avut, din nefericire, parte predominant de conducatori incapabili. In ceea ce priveste anul care s-a scurs, romanii se pot mandri, totusi, cu o reusita colectiva: au zadarnicit, prin vot, planurile lui Voiculescu, Vadim si Becali, demonstrand ca pana si in Romania exista o limita a acceptantei sicofantilor.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
