S-a jucat la Avignon, dar şi în Germania, Italia, Statele Unite, Brazilia, Rusia, Turcia, Polonia. Piesa are la origine, după cum mărturisește chiar autorul, fascinația sa pentru Federico Fellini, dar și „frisonul“ pe care acesta îl simțea în copilărie, când în Rădăuți, orașul natal, se anunța sosirea circului.
Dar să intrăm în sală! Suntem anunțați încă de la intrare să păstrăm biletele, deoarece, după primul act, ne vom schimba locurile! Ce ne pregătește oare regizorul Ion Caramitru?
Pe scenă intră, rând pe rând, din sală, cei trei clovni bătrâni, Filippo, Nicollo și Peppino, care așteaptă în fața porților Circului ora de intrare trecută pe anunțul de angajare de clovn. Oră ce pare reală, dar, pe măsură ce trece timpul, devine tot mai incertă. Este unul dintre elementele ce transmit starea de incertitudine a bătrânilor clovni, subliniată regizoral prin zgomotul înspăimântător care vine din spatele porților Circului ori de câte ori unul dintre ei încearcă timid să o deschidă.
Cândva prieteni și parteneri de arenă, fiecare dezamorsează încercarea colegului de a arăta că este încă în formă, aruncându-i în față adevăruri crude, binecunoscute, de genul: „Ești o ruină, o umbră!“, „Eu în locul tău aș alege moartea“, luându-i ca martori chiar pe spectatori. Pe fiecare dintre ei trecerea timpului și evoluția circului în care ei nu-și mai găsesc locul îl determină să privească nostalgic și să protesteze față de noile tendințe în arta circului, pe nedrept considerată ca fiind una secundară, să-și nege bătrânețea și să încerce să demonstreze cât de minunate sunt clovneriile lor, apelând la numere răsuflate.
„Un clovn adevărat nu râde niciodată“
Cei trei tineri actori, Petre Ancuța, Emilian Mârnea și Florin Călbăjos (rețineți numele lor, pentru că îi vom mai întâlni cu siguranță în roluri de neuitat, fiind nu numai actori talentați, dar și interpreți minunați la diverse instrumente muzicale), reușesc să transmită perfect spectatorului starea de bucurie, dar și de tristețe, să-i creeze chiar un anumit sentiment de vinovăție, pentru că, nu-i așa?, fiecare dintre noi am privit arta clovnului, a circului în general, ca fiind sub celelalte arte ale spectacolului, chiar dacă ne face să râdem, ne binedispune. Pentru că, după cum spune Peppino, „un clovn adevărat nu râde niciodată; lumea râde“. Toate aceste stări sunt bine susținute de muzica adusă în scenă de Călin Țopa, cu fragmente din melodiile lui Nino Rota din filmul lui Fellini „La Strada“. Sigur că râzi când îl auzi pe Nicollo spunând cu infatuare „Dacă ne curățăm și noi, s-a dus și arta!“, dar te și întristezi.
Vine însă și momentul în care porțile se deschid și suntem invitați la… circ, cel adevărat, cu protagoniști ai Circului din București, care ne oferă în foaier, în pauza spectacolului, reprezentații consacrate de dresură, echilibristică, jonglerii, clovni și alte momente specifice. Odată terminat spectacolul de circ din foaier, suntem invitați în… arenă. Sala Studio devine, prin rearanjarea scaunelor, o adevărată arenă de circ, unde bătrânii clovni își retrăiesc numerele de odinioară, din perioada de glorie, alături de alți artiști de circ. O minunată găselniță a regizorului Ion Caramitru, care a găsit astfel mijloacele regizorale de a da noi valențe textului lui Matei Vișniec, dar și a directorului Ion Caramitru, care ne arată capacitățile scenice ale Sălii Studio și posibilitățile ei de a primi diverse montări regizorale.
„Totul e artă“
Reprezentația bătrânilor clovni continuă alături de Lola trapezista, Fernando trompetistul și alții. Sala devine o feerie, cu lumini și efecte vizuale bine gândite, publicul este implicat din nou într-un minunat joc cu imense baloane, se cântă la mai multe instrumente, se dansează după melodia „Cântând în ploaie“, iar Peppino spune cu o oarecare emfază, dar și cu multă tristețe, „Totul e artă!“.
Nu ezitați în a vă cumpăra caietul-program, în care veți găsi, printre altele, și o interesantă istorie a -circului, ca artă a spectacolului.
