Supranumit „Amiralul” sportului românesc, Ivan Patzaichin se află de câteva luni bune departe de canoe, disciplina cu care aproape s-a identificat în ultimii 42 de ani. După o viaţă de om petrecută cu pagaia în mână sau la conducerea tehnică a loturilor reprezentative de kaiac-canoe ale României, Ivan Patzaichin nu este din cale-afară de bucuros că poate, în sfârşit, să se bucure de libertate şi să facă tot ce-l taie capul.
Cum este să fii departe de tot ceea ce înseamnă kaiac-canoe, după mai bine de 40 de ani de cantonamente mai întâi ca sportiv, apoi ca antrenor în domeniu?
Sunt, în sfârşit, liber şi mă pot bucura de această libertate deplină. Mă pot întâlni cu prietenii oricând vreau, fără a fi condiţionat de nici un program, pot răspunde fără oprelişti oricărei invitaţii fie că vine din partea cunoscuţilor sau din partea reprezentanţilor mass-media pentru diverse emisiuni sau interviuri. Într-un cuvânt, pot să fac tot ceea ce vreau fără să mă gândesc că la ora cutare trebuie să fiu pe apă la antrenamente sau să plec cu sportivii în cantonamente, nu de puţine ori izolate total de lume, fără să avem măcar semnal la telefoanele mobile.
Încet, încet, din vedetă a sportului românesc vă puteţi transforma în vedetă de televiziune.
Nu mă simt deloc vedetă de televiziune, mai ales că nu mă simt deloc bine în faţa camerelor de luat vederi. Nu pot sub nici o formă să scap de emoţiile care mă încearcă de fiecare dată când sunt invitat la diverse emisiuni, indiferent de natura lor. Nici mie nu-mi vine să cred că după atâţia ani mă fâstâcesc când trebuie să vorbesc la microfon. Dar răspund cu plăcere la toate invitaţiile pentru că îmi place să susţin, de câte ori am ocazia, cauza sportului de performaţă. Mi-am dedicat viaţa sportului, pe care l-am practicat cu mare dăruire, şi vreau să transmit acest lucru cât mai multor tineri, în special.
A fost mai greu ca sportiv sau ca antrenor?
Mi-a plăcut mai mult să fiu sportiv, pentru că atunci rezultatele au depins exclusiv de persoana mea. Ca antrenor munca este mult mai complexă, iar rezultatele depind atât de tine, cât şi de sportivii din lot şi de colectivul tehnic care te ajută să-ţi pui în practică ideile. Nu este deloc uşor să alcătuieşti un program de pregătire potrivit căruia sportivii să atingă vârful de formă în timpul competiţilor de obiectiv.
Care a fost cea mai mare realizare a carierei sportive?
Cel mai mult m-am bucurat la Jocurile Olimpice de la Sydney, în 2000, când Mitică Pricop şi Florin Popescu au ieşit campioni olimpici la canoe dublu pe distanţa de 1.000 m.
A fost o uriaşă satisfacţie a mea, mai ales că cei doi au reeditat performanţa pe care o reuşisem în aceeaşi probă, în urmă cu 16 ani, ca sportiv.
De altfel, rezultatele pe care le-am obţinut la Sydney, unde, în afară de aurul de la canoe dublu pe 1.000 m, Pricop şi Popescu au obţinut şi medaliile de bronz pe 500, la fel ca echipajul feminin de kaiac patru (n.r. – alcătuit din Raluca Andreea Ioniţă, Elena Radu, Sanda Toma şi Mariana Limbău), au reprezentat răsplata muncii mele ca antrenor coordonator al lotului olimpic de kaiac-canoe.
Mai mult, a fost dovada eficacităţii metodelor mele de pregătire.
În ciuda palmaresului bogat în rezultate ca antrenor, aţi părăsit banca tehnică a lotului reprezentativ de kaiac-canoe.
E un subiect încă dureros pentru mine. După succesul de la Sydney, puţin câte puţin conducerea federaţiei a început să mă dea la o parte şi să-mi se diminueze din atribuţiuni. Nu ştiu care au fost motivele. Poate invidia unora, poate dorinţa altora de a ieşi în faţă, chiar şi cu preţul lipsei rezultatelor. Cert este că treaba a început să meargă tot mai rău. S-a văzut şi la Jocurile Olimpice de la Beijing, unde n-am cucerit nici o medalie. Mai mult, în afară de canoiştii pregătiţi de mine, la Olimpiadă nu s-a calificat nimeni de la kaiac. Anul trecut, când s-a pus la cale îndepărtarea mea definitivă de la lotul naţional, am renunţat la postul de antrenor. Eram sătul să mă lupt cu toată lumea şi dezgustat de faptul că unii dintre cei mai apropiaţi oameni ai mei, pe care i-am primit în casă, mi-au întors spatele.
Se poate vorbi de ghinon la kaiac-canoe?
Cred că da. La Beijing, de pildă, la Jocurile Olimpice din 2008, mă aşteptam ca băieţii mei să cucerească cel puţin două medalii, şi totuşi, spre marea mea dezamăgire, n-au câştigat nici una. Erau extrem de bine pregătiţi, dar, pe lângă condiţiile de care am beneficiat în China, care au lăsat mult de dorit, a fost şi o mare neşansă. Să nu uităm că la canoe dublu pe 1.000 m Ciprian Popa şi Niculae Flocea au terminat la numai 84 de sutimi de podium. Nu vreau însă să vorbesc prea mult pe acest subiect, deoarece n-aş vrea să pară că îmi găsesc scuze. Nu poate totuşi să-mi iasă din cap că, din întregul lot de kaiac-canoe, cele mai bune rezultate au fost cele obţinute de elevii mei. Poate că şi acesta poate fi considerat ghinon. Că a trebuit să plătesc tribut faptului că am avut rezultate în timp ce alţii au dat rateuri.
Totuşi, nu-i stilul lui Ivan Patzaichin să stea deoparte, fără să se gândească să facă ceva pentru sport.
Este adevărat că nu prea sunt obişnuit să stau departe de sport şi în cele câteva luni de când am renunţat la lotul olimpic m-am gândit la mai multe lucruri. Visul meu a fost dintotdeauna să înfiinţez o Academie de canoe. Să iau copii mici, de şapte-zece ani, adică sub vârsta de selecţie a federaţiei de specialitate (n.r. – 13-14 ani), şi să-i învăţ tot ce ştiu eu, înainte să fi apucat să deprindă o tehnică greşită. În întreaga mea carieră de antrenor acesta a fost unul dintre marile neajunsuri. A fost foarte greu, dacă nu imposibil să dezvăţ sportivi cu potenţial foarte bun de mişcările deprinse greşit la vârsta junioratului.
Ce vă lipseşte să vă împliniţi visul?
În primul rând, banii. Din păcate, partea financiară nu-i deloc de neglijat, iar eu nu dispun de fonduri ca să demarez un astfel de proiect. Poate că s-ar găsi sponsori la un moment dat, dar deocamdată este o perioadă grea pentru toată lumea.
Ce le trebuie tinerilor din ziua de astăzi ca să calce cu succes pe urmele lui
Patzaichin?
Vremurile s-au schimbat mult de când am plecat eu de acasă să devin campion. Este adevărat că acum există mai multe tentaţii, dar şi condiţiile de pregătire sunt mult superioare. Cred că tinerii de azi trebuie să redescopere faptul că nici un sacrificiu nu poate concura cu beţia de a fi recunoscut drept cel mai bun sportiv al lumii. Să fii cel mai bun dintre toţi.
7 intrebari rapide
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Când m-am însurat. Ca dovadă, de 34 de ani am un mariaj fericit.
Care este cel mai mare regret?
Că n-am obţinut nicio medalie la J.O. din 1976, că n-am reuşit să cuceresc nici o medalie la Beijing, deşi sportivii mei erau excelent pregătiţi. Regret că n-am putut continua până în 2012.
O dorinţă încă nerealizată?
Că nu am prins, ca sportiv, un sistem care să-mi permită să câştig destui bani pentru a-mi deschide Academia din vis fără ajutorul nimănui.
Numiţi trei lucruri pe care le-aţi lua pe o insulă pustie.
Familia, o barcă şi un câine, sau orice animal.
De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?
De Dumnezeu şi de stihiile naturii cu care n-ai cum să te lupţi.
Ultima carte pe care aţi citit-o?
„Management în sport”, scrisă de unul din bunii mei prieteni, Arthur Hoffmann.
Cine a fost modelul dvs. în carieră?
Ca spotiv nu am avut vreun model, pentru că m-au căluzit dorinţa şi ambiţiile mele de a autodepăşire. Ca tehnician l-am avut ca mentor pe Simion Ismailciuc.
