Momentul emblematic al dramei politice de săptămâna trecută a fost, neîndoielnic, isteric-histrionica trădare a deputatei pedeliste Teo Trandafir. Aderarea ei la principalul partid de guvernământ s-a dovedit o simplă tentativă de relansare a unei cariere care trenează de ceva vreme, doamna Trandafir dorind să arate, subit, că poate fi mai mult decât un banal entertainer TV. Dacă PDL şi-ar fi menţinut aplombul politic, domnia sa ar fi fost, cu mare probabilitate, perfect mulţumită să rămână alături de democrat-liberali. Având însă în vedere că soarta nu-i mai surâde formaţiunii de ceva vreme, doamna Trandafir nu a avut reţineri în a semnala cât de superficiale erau, de fapt, legăturile ei cu partidul în care s-a înscris.
Mai gravă decât lipsa de loialitate a doamnei Trandafir rămâne însă naivitatea PDL, dispus să accepte în rândurile sale un personaj în cazul căruia era limpede că este predestinat să se remarce mai degrabă într-un partid berlusconizat, aflat sub papucul unui baron media. Din nefericire, PDL demonstrează că încă nu ştie pe cine şi ce anume doreşte să reprezinte şi, ca atare, este incapabil de un dialog deschis şi elocvent cu electoratul. Acest neajuns este, indubitabil, unul aproape fatal în vremuri de criză precum cele prezente.
Stau şi mă-ntreb dacă PDL mai crede în ceea ce spune?! Cum poate să promită şi/sau să spere că va elimina risipa şi jaful atât timp cât se prezintă atât de deficitar la capitolul managementului propriilor probleme de partid?! Blocajul comunicaţional este total, fiind resimţit dureros chiar de către membrii partidului, măcinaţi de suspiciuni şi animozităţi. O asemenea stare de fapt nu prevesteşte nimic bun pentru PDL – nici cu privire la depăşirea actualei crize, nici în ceea ce priveşte viitorul ponderii sale pe scena politică.
Nu cred că principalii adversari politici ai PDL vor fi suferit prea mult din cauza eşecului moţiunii de cenzură. O execuţie fulgerătoare a guvernanţilor nu ar fi fost defel în interesul lor – mai bine să fiarbă în sucul lor propriu, condimentat cu defectări şi tensiuni interne crescânde. Nici PSD şi nici PNL nu dispun de vreun set de soluţii constructive pentru depăşirea crizei în care se zbate ţara. Nu exclud ca ambele partide de opoziţie să fie, de fapt, de-a dreptul terifiate de ideea unei potenţiale retrageri a UDMR şi/sau UNPR de la guvernare – care le-ar deschide astfel poarta intrării pe scena nedoritei puteri. Doar o reorientare subită către Rusia sau China în schimbul unor stimulente economice ar putea oferi o bază suficient de stabilă pentru o guvernare PSD-PNL. Mircea Geoană deja s-a apucat să ceară „mai multă creativitate” în relaţiile româno-ruse. Importurile de energie din Rusia la preţuri considerabil reduse ar reprezenta, neîndoielnic, o gură de aer care ar putea permite plata destulor salarii din sectorul public până la viitoarele alegeri.
După scrutin, ar sosi, fireşte, şi momentul adevărului – când electoratul ajunge să fie lăsat din braţe mai rapid ca un cartof fierbinte. La nevoie, în cazul unor proteste prea ample, poate fi chiar cotonogit, ca acum 20 ani. Având în vedere relaţiile sale de lungă durată cu Beijingul, Adrian Năstase va fi, la rândul său, perfect conştient de imperiul economic pe care China se străduieşte să-l clădească în Africa. Poate că vor sosi curând vremuri asemănătoare celor din anii ’30, când Germania nazistă penetra pieţele ţărilor dunărene – doar că la poarta României s-ar înghesui, de această dată, noile puteri autoritariste, determinate să-şi prezinte imbatabila ofertă celor mai retrograde elemente ale elitei bucureştene. Iar cum Uniunea Europeană a lui Merkel şi Sarkozy începe să semene din ce în ce mai mult cu fragilele democraţii ale anilor ’30, este greu de identificat un obstacol atât de determinativ încât să poată preîntâmpina o astfel de reaşezare geopolitică.
Chiar şi în absenţa unor asemenea iniţiative internaţionale îndrăzneţe, o revenire la putere a partidelor lui Ponta şi Antonescu ar presupune, vrând-nevrând, tot o serie întreagă de inevitabile sacrificii. În plus, atât PSD, cât şi PNL ar trebui să-şi răsplătească rapid propria clientelă – devenită, indubitabil, şi mai rapace în prezentele condiţii de criză -, astfel că destui dintre cei care îşi îndreaptă acum, disperaţi, privirile către opoziţie, în speranţa unei miraculoase salvări economice, vor fi nevoiţi să-şi reamintească rapid de misiunea totalmente egoistă a celor două partide.
Traian Băsescu s-a pus singur într-o poziţie periculoasă, crezând că docilitatea milioanelor de români, anesteziaţi de ani de zile prin intermediul televiziunilor, va rămâne neschimbată chiar şi în condiţiile unor tăieri salariale şi de pensii atât de drastice. Spre deosebire de Emil Constantinescu, dispune însă de un grad important de control asupra instituţiilor de drept şi de ordine publică. Dar preşedintele a eşuat în a elabora o strategie anticriză coerentă, compatibilă cu veleitatea PDL de a fi un partid echitabil din punct de vedere social. Traian Băsescu nu a ţinut cont nici de strategicul punct slab al PDL: dependenţa de nişte aliaţi profund labili în Parlament şi izolarea mediatică a formaţiunii. Partidul colcăie de potenţiali defectori – care i s-au alăturat de-a lungul vremii doar pentru a pune mâna pe funcţii şi/sau contracte cât mai lucrative. Dată fiind rata demisiilor şi excluderilor din PDL, PSD şi PNL, se prea poate ca, până la sfârşitul anului, cel mai mare partid al ţării să fie cel al dezertorilor. Dacă va fi aşa, românii vor avea confirmarea absolută a incapacităţii coteriilor aflate la putere de a soluţiona oricare dintre marile probleme ale ţării.
