Interviu cu Cornel Galescu, alpinistul-erou al Banatului
Cornel Galescu si Florin Grama, doi cunoscuti alpinisti din Caransebes, s-au intors recent din Himalaya incununati de un mare succes. La capatul unei epopei alpine ei au reusit sa atinga, in premiera pentru Romania, varful Ama Dablam (6856 m), apreciat de exploratori si alpinisti ca fiind unul dintre cei mai frumosi munti ai lumii, numit pentru asemanarea sa cu celebrul corn din Alpii elvetieni Matterhornul Asiei. Si acest varf cu care Ama Dablam este asemuit a fost escaladat de cei doi alpinisti la sfarsitul verii. Alpinistii din Caransebes au incheiat astfel ca invingatori un proiect inedit, sportiv si cultural, numit „De la sacrul dacic la spiritul budist”, pornit in primavara, odata cu urcarea celui mai inalt si spectaculos munte al Banatului – varful Gugu (2.250 m) din masivul Godeanu. Cornel Galescu este alpinist, dar a mostenit de la tatal sau, un ziarist cunoscut si respectat al Banatului, calitati de reporter.
– Initial ati stabilit o echipa mai mare pentru Himalaya; care a fost pana la urma componenta finala?
– In final am plecat doar eu si Florin Grama. Permisul de ascensiune a fost facilitat de o firma care avea mai multi clienti, dar organizarea si logistica expeditiei ne-au privit doar pe noi. Nu ne-am permis sa apelam la servicii complete din motive financiare.
Am parasit Romania in data de 29 septembrie, pe ruta Timisoara-Viena-Kathmandu. Aventura propriu-zisa a inceput din Kathmandu in data de 3 octombrie, pe ruta Kathmandu-Lukla-Namche Bazar-Pengboche-tabara de baza Ama Dablam.
Pe urmele lui Hillary
– Care a fost traseul de apropiere?
– Am urmat traseul pe care, cu 52 de ani in urma, Hillary pornea spre cucerirea Everestului. La inceputul secolul XX armata britanica a reusit cartografierea zonei, un mare merit avandu-l Sir John Everest, in cinstea caruia a fost dat numele varfului pe care-l descoperise. Pe vremea aceea nu exista cale de acces spre Everest, englezii construind poteci prin padurile si coastele muntilor, pe vai si prin zone salbatice. Era o adevarata aventura apropierea de munte. Sute de porteri carau in spate tonele de echipament si alimente necesare expeditiilor.
– Zona s-a dezvoltat destul de mult de atunci, dar se pastreaza totusi un stil de viata, traditiile si obiceiurile ancestrale. Oamenii cultiva pamantul in limita suprafetelor accesibile, sunt crescatori de iaci (pe care i-au adus din Tibet peste trecatorile muntilor, la 5400 m). De la iaci obtin lapte, carne, lana, chiar si balega, pe care o folosesc ca liant in constructia caselor, dar si drept combustibil. De doua ori pe an sunt incercati de perioadele musonice, cand vaile se umplu cu apa si ei se retrag in zona inalta a muntilor. La terminarea perioadei musonice coboara din nou in vai si isi reconstruiesc adaposturile. Traiesc pentru supravietuire. Problema principala este apa, din cauza musonului apele spala uneori malurile inalte si se produc adesea surpari de teren. In ultimii ani au devenit constienti de pericolul taierii padurilor si au interzis aceasta. In ultimii ani exista programe europene de dezvoltare durabila si turistica, dar principala activitate ramane carausia. Copii de 12-13 ani sunt trimisi de parinti sa castige o farfurie de orez. Ei cara greutati de 25 de kg, uneori si cate 10 zile la rand. Par a fi resemnati cu modul lor de viata, isi iubesc foarte mult tara si sunt foarte demni, chiar si in saracie. Sunt oameni placuti, prietenosi, asa cum sunt si muntenii nostri din satele izolate. Cei care au reusit sa se imbogateasca de pe urma turismului s-au emancipat, avand o usoara infumurare in comportament fata de ceilalti; „flagelu” imbogatirii pare sa fie acelasi peste tot.
Am vazut mori de apa asemanatoare cu cele de pe Valea Cernei
– Ce aspecte legate de credintele, traditiile si obiceiurile lor te-au impresionat?
– In zona Solo Khumbu predomina budismul, intalnesti la tot pasul temple si manastiri budiste sau pietre mari pe care sunt inscriptionate mesaje si rugaciuni. Am vazut femei torcand lana, facand agricultura sau construind case; am vazut copii carandu-si fratii mai mici in spate sau spaland rufele la rau. Am vazut mori de apa asemanatoare cu cele de pe Valea Cernei si chiar m-a frapat asemanarea modului de viata. Animale, culturi mici de cartofi, porumb sau orez in zonele inalte ale reliefului. Au foarte multe sarbatori pe care le respecta si le intretin din vremuri imemorabile. Sunt mandri de tara lor si de tot ce fascineaza europenii si americanii (obiceiuri, traditii etc.). Mi se sfasia inima cand un strain venea la mine si-mi spunea ca admira foarte mult nepalezii pentru obiceiurile si traditiile lor. Imi venea sa-i spun ca si Romania mai pastreaza moduri de viata similare in zonele montane, dar stiam ca imaginea pe care ne-am creat-o in lume vine in contrast cu aceasta. Nepalul se confruta si el cu situatii politice tensionate, monarhia mentinandu-se cu greu in lupta cu miscarea maoista (comunista).
– Care a fost zona aleasa pentru ascensiune?
– Zona se numeste Solo Khumbu si se afla in apropierea Everestului (partea sudica). Noi am ales creasta sud-vestica.
– Explica ce inseamna Ama Dablam pentru alpinisti!
– In Nepal este considerat al treilea varf faimos dupa Everest si Cho-Oyu, dar i se spune giuvaerul Himalayei pentru frumusetea sa. Mai este cunoscut si ca Matterhornul Asiei prin asemanarea cu varful din Alpi. Mie mi s-a parut a fi mai tehnic decat Matterhornul si bineinteles mai dificil.
Trei kilometri de ascensiune tehnica
– Care este cadrul geografic al muntelui?
– Are o inaltime de 6856 m, dar partea efectiva de escaladat porneste de la 4000 m. Aproape trei kilometri de ascensiune tehnica, combinatie de gheata si stanca, ghetari suspendati, zone foarte mici pentru accesul taberelor.
– Cum s-a desfasurat ascensiunea propriu-zisa?
– Intr-o prima etapa ne-am fixat ca obiective aclimatizarea si montarea a doua tabere superioare (la 4500 m si la 5400 m). Neavand serpasi de altitudine, am fost nevoiti sa caram singuri proviziile si echipamentul tehnic. A urmat o perioada grea pentru noi din cauza unei raceli care ne-a tinut o saptamana in tabara de baza. Dupa ce ne-am revenit am fost nevoiti sa fortam ascensiunea.
Noapte de cosmar la minus 30°C, fara sac de dormit
– Am pornit atacul asupra varfului pe data de 18 octombrie. In doua zile eram la tabara 2 (5800 m), de unde ne-am propus ascensiunea directa pe varf. Era un proiect mult prea curajos, ultima parte fiind mult prea tehnica. Am parasit tabara 2 la ora 2 noaptea, fara cort, sac de dormit sau primus, pornind catararea pe un perete de stanca vertical de aproximativ 300 m. Am urcat pe ghetarul suspendat (Dablam), unde am resimtit efortul depus. Am fortat un cort parasit si am petrecut o noapte de cosmar la -30°C, fara sac de dormit, izolir sau alta sursa de incalzire. Noaptea s-a pornit o furtuna. Vantul parea ca smulge cortul din ancore. Noi numaram minutele pana la venirea diminetii. La ora 7.30 am pornit ascensiunea ultimei portiuni catre varf. Alti alpinisti au parasit muntele speriati de furtuna si frig. Pentru noi insa nu mai exista a doua sansa. La ora 11.30 am atins varful. Dupa jumatate de ora a ajuns si Florin. Pentru cateva minute, norii s-au dat la o parte si am observat Everestul, fata sudica, Pumori Nuptze si Lothse. Coborarea n-a fost lipsita de probleme. Florin a ramas intr-un cort la 6300 m, iar eu am ajuns pe timp de noapte la tabara 2. Dupa alte doua zile am ajuns la tabara de baza si am reusit sa ne bucuram de reusita.
– Ati intalnit „vedete” ale alpinismului mondial acolo?
– Am intalnit celebra echipa a Sloveniei condusa de celebrul Viki Groselj, echipa care cu ani in urma reusea printre altele: o premiera mondiala pe Everest, o premiera pe Makalu, alti optmiari… Au mai fost americani, italieni, englezi, finlandezi, spanioli, francezi, nemti…
– Ati schimbat impresii?
– Cred ca noi am reusit sa lasam o impresie foarte frumoasa prin faptul ca ne-am organizat singuri toata ascensiunea, ca am abordat un stil alpin si am cucerit varful in conditii vitrege de vreme.
– Ce semnificatie crezi ca are aceasta expeditie pentru alpinismul nostru?
– Chiar daca alpinismul romanesc este macinat de orgolii, invidii si alte cele, cucerirea varfului Ama Dablam ne plaseaza pe o pozitie de onoare tinand cont ca alpinismul mondial se orienteaza acum spre dificultate la inaltime. Nu vreau sa par lipsit de modestie, dar cred ca ruta urcata este cea mai tehnica ascensiune reusita de romani in Himalaya.
– Care este perspectiva de acum asupra proiectului inceput in primavara?
– Este o trilogie reusita cu care ne mandrim. Pentru mine, in particular, are o semnificatie mai mare, deoarece sarbatoresc un an special – 20 ani de alpinism, 30 de ani de munte si 40 de viata. Mi-am facut un cadou pe care nu-l banuiam cu un an inainte.
„Fanfara ne-a cantat imnul de stat la coborarea din avion”
– Cum veti valorifica experienta acestei expeditii?
– Dintr-un oras micut, in contextul unei crize de popularizare a valorilor si performantelor, imi vine greu sa cred ca pot valorifica intr-un fel acest rezultat. N-am primit nici un mesaj de felicitare din partea forurilor de specialitate din Romania, dar ma bucur ca s-a facut aceasta la nivel international. Reusita noastra a fost consemnata de www.everestnews.com. Este regretabil ca alte expeditii pe munti mai putin faimosi, chiar si nereusite, s-au bucurat de atentia mass-media romanesti, Ama Dablam fiind salutat doar pe plan local. Am fost asteptat la aeroport de primarul Caransebesului, dl Marcel Vela, impreuna cu o fanfara care ne-a cantat imnul de stat la coborarea din avion. A fost emotionant, m-am simtit pentru o zi presedinte.
– Care sunt planurile tale urmatoare?
– Ma gandesc foarte mult la o expeditie catre Polul Nord, dar inca nu stiu daca voi gasi fondurile necesare.
