Alianţele nu prea au şanse să reziste în România dincolo de perspectiva pur electorală. E aproape o regulă de fier a politicii de la noi. E frumos că Victor Ponta îşi exprimă pe blog sentimentul de încredere faţă de Crin Antonescu, relaţia personală dintre lideri este foarte importantă, dar nu e suficientă. Ar fi cu totul neobişnuit în istoria democraţiei noastre ca alianţa PSD-PNL-PC să reziste dincolo de lipiciul iniţial. Iar acest lipici iniţial este oferit de perspectiva de a înlătura PDL şi pe Traian Băsescu de la putere. Avem deja o tradiţie nefastă a alianţelor anti care colapsează la guvernare. CDR a fost alianţa anti-Iliescu care nu a rezistat după ce Iliescu a fost înlăturat de la putere. Alianţa D.A. a fost formaţiunea anti-Năstase şi anti-PSD care nu a rezistat după ce Năstase nu a mai fost la putere. Conform acestei tradiţii, scenariul pozitiv pentru actuala opoziţie e acela că ar putea rămâne uniţi, câştiga alegerile şi apoi s-ar fărâmiţa.
De ce nu avem decât alianţe anti? Prima cauză este personalizarea extremă a politicii noastre. Scena politică se organizează şi se reaşază în jurul unei personalităţi pivot – taberele sunt „pro” sau „anti” relativ la respectiva personalitate. Aşa cum ziceam, au fost Iliescu, Năstase, acum e Băsescu. Alianţele anti se fac împotriva lor. Aceasta fiind singura logică de organizare, e firesc să nu reziste după ce pivotul nu se mai află la putere. În mod ciudat, PNL e partidul care a fost în alianţa anti-Iliescu, apoi în alianţa anti-Năstase, iar acum în alianţa anti-Băsescu. Trecerea de la colaborarea parlamentară PNL-PSD la alianţă propriu-zisă, cu liste şi candidaţi comuni, marchează epuizarea variantelor. În mod oficial, după ce PSD şi liberalii vor merge pe liste comune, toţi vor fi fost aliaţi cu toţi. Sistemul politic îşi va fi epuizat alternativele şi şansele unor noi formaţiuni vor creşte. Acum e momentul pentru noi partide în România.
A doua cauză pentru care alianţele anti nu rezistă la guvernare este lipsa de apetit pentru politici. Avem mare consum de politică la nivelul opiniei publice, în partide şi în presă, dar puţine discuţii despre politici. Cu alte cuvinte, discutăm foarte multe despre ce zice X despre Y şi ce zic amândoi despre Z, dar aproape deloc despre ce vor face în mod concret la guvernare X şi Y. Agenda 2019 propusă de Ponta cuprinde o serie de principii de guvernare. Dezamăgitor de ab-stracte şi incoerente, exprimate pe logica „ar fi bine să fie bine”. Dar nici nu există presiune pe lideri pentru a veni cu propuneri concrete, dincolo de abstrac-ţiuni bine intenţionate. Nu am văzut întrebări pentru Ponta în aceste zile care să-l facă să dea detalii: ce înseamnă depolitizarea administraţiei? Îi vor lăsa pe oamenii PDL prin ministere sau îi vor înlocui cu ai lor şi apoi vor proclama depolitizarea, cum a făcut fiecare guvern din 1999 încoace (de când avem Legea funcţionarului public). Ce înseamnă taxare echitabilă social? Vor renunţa la cota unică? Ce părere au liberalii despre asta, dat fiind că ei au susţinut şi susţin cota unică? Cum vor echilibra sistemul de pensii? Vor accepta social-democraţii propunerea din programul economic al PNL privind desfiinţarea treptată a sistemului actual de pensii şi înlocuirea cu pensii tip asigurare? Acestea sunt discuţii de politici concrete, iar simpla încredere personală dintre Ponta şi Antonescu nu le poate înlocui. Motivaţiile anti ale alianţelor sunt evidente (vor să scape ţara de Băsescu), dar motivaţiile pro rămân obscure. De asta şi eşuează să stea uniţi la guvernare, cum a fost cu CDR şi cu Alianţa D.A.
Nefiind discuţii despre politici, nici nu are rost să ne pierdem vremea cu doctrinele şi ideologiile. Politicile îşi trag seva din doc-trine. Mă întreba, acum două zile, un ziarist chiar de la România liberă dacă văd vreo problemă doctrinară în alianţa PNL-PC. Spre deosebire de cei mai mulţi editorialişti, nu văd nici o problemă: dacă nu discuţi politici, nu ai cum să observi dacă ai probleme cu doctrina. Problema cu doctrina apare atunci când ştii ce vrei să faci odată ajuns la guvernare. Târgul realist-cinic dintre Crin Antonescu şi Dan Voiculescu nu pleacă de la uniuni de doctrine, ci de la uniuni de interese: locuri pe listă contra mediatizare. Prin 2003, când PUR se alia PSD, Dan Matei Agathon (pe atunci purtător de cuvânt al PSD) scăpa porumbelul şi spunea că ei aşteaptă de la Voicu-lescu ştiri pozitive la Antena 1. Era mare indignare pe vremea aia, acum s-a ajuns în situaţia în care lideri liberali spun deschis că Voiculescu e bun pentru că are Antenele, nu neapărat pentru că are partid. Dacă e vreo problemă în asta, e aceea a relaţiei dintre Voiculescu şi ziariştii angajaţi în trustul său. Dacă patronul de facto negociază cu alţi politicieni poziţii editoriale, atunci ori el nu a auzit că jurna-liştii sunt independenţi, ori jurnaliştii chiar nu sunt independenţi. Eu chiar cred că Victor Ciutacu şi Mircea Badea îl urăsc sincer pe Băsescu şi se comportă ca atare. E dreptul lor. Atunci când însă patronul îţi negociază influenţa ta publică pentru influenţa sa politică personală, trebuie să ai un gust amar, oricât de mult l-ai înjura pe Băsescu cu dragă inimă şi fără ordin de la patron.
Agenda 2019 a lui Victor Ponta nu are deci şanse să reziste. Antonescu pare mai realist şi mai aplicat: ne aliem iniţial cu PC, apoi în formula extinsă cu PSD, cu liste şi candidaţi comuni, ne îndeplinim obiectivul de a-i înlătura pe actualii guvernanţi. E un plan realist din perspectivă istorică, aşa s-au creat alternativele atât la Iliescu, cât şi la Năstase. Era chiar de aşteptat să se întâmple asta, dacă judeci la rece. Însă de această dată vorbim despre electorate incompatibile. Atât partidele din CDR, cât şi cele din Alianţa D.A. fugeau pe culoare apropiate. Repet, nu vorbesc acum despre politici şi doctrine, am spus deja că nu le pasă nici unora despre ele. Totuşi, electoratul a fost mereu destul de fragmentat de la Ion Iliescu încoace: rural şi micile oraşe, plus bătrânii lăsaţi moştenire de Iliescu PSD, oraşele mari şi segmentul mijlociu pentru care s-au bătut CDR şi apoi A.D.A. Câtă vreme PNL şi PSD au candidat separat, problema incompatibilităţii electoratelor nu se punea: fiecare fugea pe culoarul său, sperând că va strânge destule voturi pentru o alianţă de guvernare. Dar candidaţii comuni ar trebui acum votaţi de cele două electorate. Aceasta va fi marea problemă a viitoarei alianţe. Atât istoria recentă, cât şi logica electorală joacă însă împotriva ei.
