Cel mai recent proiect de film documentar al regizorului Alexandru Solomon se petrece în Abhazia, o țară nerecunoscută din Caucaz. Intitulat provizoriu “Ouăle lui Tarzan”, filmul pornește pe urma unei legendare inițiative a lui Stalin: crearea muncitorului ideal, prin hibridarea dintre om și maimuță.
Regizorul speră să încheie noul documentar în primavera. Între timp, a încercat să-și cuprindă căutările din această zonă de film într-o carte intitulată “Reprezentări ale memoriei în filmul documentar”. Într-un anume fel, cartea pare a reprezenta un moment de bilanț, de analiză a ceea ce regizorul a făcut până acum și ceea ce dorește să facă mai departe.
De ce v-ați îndreptat către documentar? Ați fost de la început atras de acest gen sau a existat un moment anume când v-ați dat seama că asta doriți să faceți?
La începutul anilor 90 Radu Igazsag mi-a propus să facem un film despre avangarda românească pornind de la o mare expoziție ce era organizată la Teatrul Național. Apoi am făcut un film despre prietenia dintre tatăl meu și Paul Celan. Erau filme mai degrabă experimentale sau eseistice, cu elemente de artă video, dar cu o bază bine documentată și documentară. Treptat m-am apropiat tot mai mult de acest gen și am lucrat tot mai puțin ca director de imagine pentru filme de ficțiune – specializarea pentru care mă pregătisem în facultate.
Spuneți în carte că a face un documentar “este și un mod de viață, un tip de relație personalizată cu oamenii și cu realitatea”. Această interacțiune cu realul implică anumite trăsături pentru regizor? Poate oricine să facă documentar?
Desigur că oricine poate face documentar, dar probabil că sunt necesare niște trăsături de caracter. Cred că documentaristul are, în primul rând, nevoie de răbdare și să știe să asculte. Motorul a ceea ce face e curiozitatea. Pentru oameni, pentru un anume spațiu, pentru o anumită porțiune din istoria umanității. Pe de altă parte – așa cum se întâmplă în orice profesie – meseria te modelează ca personalitate. Deci îți ascuți și adaptezi aceste trăsături naturale pe măsură ce lucrezi.
În ce măsură regizorul de film documentar poate fi creativ într-o zonă care pentru cei mai mulți dintre noi presupune o redare cât mai fidelă a realității?
În foarte multe feluri. Nu cred că putem vorbi de o redare fidelă a realității, ci de o redare onestă a realității așa cum o vede documentaristul. Ca dovadă, sunt nenumărate documentare pe aceleași subiecte și ele sunt foarte diferite. Când faci documentar poți fi creativ în pregătirea filmului, când îți formezi o viziune despre ce ai vrea să povestești, când îți alegi personajele pe care vrei să le urmărești. Apoi poți fi creativ la filmare, când trebuie nu numai să îți urmărești viziunea, dar și să te adaptezi la ceea ce se întâmplă în fața camerei, să fii deschis față de accidente și suficient de pregătit să captezi hazardul. În fine, la montaj ai și mai mare libertate, pentru că în fond acolo se scrie filmul. Libertatea ta e îngrădită doar de limitele a ceea ce ai reușit să filmezi și de necesitatea de a fi cinstit cu personajele tale.
Putem vorbi despre o anumită răspundere pe care și-o asumă un regizor de film documentar față de cel de ficțiune?
Da, documentaristul e – pe de o parte – legat moral de oamenii adevărați pe care i-a întâlnit și pe care i-a filmat, care i-au devenit complici în această întreprindere. Și, de cealaltă parte, e dator să nu își mintă spectatorii (dintre care primul e chiar el), adică să caute să le prezinte o imagine a realității cât mai aproape de ceea crede el însuși.
Cât de fidelă, selectivă poate fi memoria unui documentarist?
Memoria documentaristului e la fel de înșelătoare sau de fidelă ca a oricui. Poate e doar mai antrenată, profesionalizată. Dar memoria e un proces continuu, creativ, de alcătuire și de realcătuire continuă a unor fapte și senzații din trecut. În carte am încercat să arăt în ce fel m-am servit de memorie ca instrument de lucru în realizarea unor documentare și ce am observat la alții, la anumite filme și autori care m-au inspirat.
Cum reușiți să-i faceți pe oamenii intervievați să spună adevărul? Cât de important este el într-un film documentar?
Încerc să știu cât mai multe despre oamenii pe care îi intervievez. Ca să nu rămân la un nivel superficial de discuție, ca să îmi dau seama dacă trebuie să insist în anumite întrebări, ca să nu rămână lucruri neclare. În principiu, în funcție de ce film fac, știu aproximativ ce rol va avea fiecare om (care devine personaj) în film. Deci știu încotro vreau să dirijez discuția cu fiecare dintre ei. Apoi, la filmare, caut să îi ascult ca și cum aș sta prima oară de vorbă cu ei, pentru a păstra energia și uimirile unei prime întâlniri. Asta pentru că – pentru spectatorul care îi vede pe ecran – e vorba de o primă întâlnire. Adevărul în sine nu e foarte important, atâta vreme cât spectatorul își va da seama când omul de pe ecran ascunde ceva sau prezintă lucrurile într-un fel distorsionat, ca să salveze aparențele. Până la urmă, totul depinde de felul în care reușești să echilibrezi în film – prin montaj, prin punctele de vedere ale celorlalți oameni – discursul unuia dintre personaje.
Ce tip de documentare, ce subiecte vă atrag în mod special și ce vă propuneți să faceți în viitorul apropiat?
Acum montez un film la care lucrez de cinci ani, se cheamă (provizoriu) „Ouăle lui Tarzan” și se petrece în Abhazia, o țară nerecunoscută din Caucaz. Am vrut să schimb decorul după ultimele filme, doar că mi-a luat cam mult să reușesc. Sper să fie gata la începutul primăverii. Mai am un proiect despre praf, despre praful din orașul nostru, despre praful dintre noi.
Poate fi un regizor de film documentar total detașat de acest tip de preocupare? Ca să fiu mai clară, vi s-a întâmplat ca în vacanță să vedeți lucruri pe care să le considerați viitoare subiecte?
În profesiile de acest tip, granița dintre muncă și vacanță nu e niciodată foarte clară. Din ambele direcții – la muncă e bine să te simți ca într-o vacanță, iar în vacanță să te gândești la ce ai de făcut. Și ăsta e un mare privilegiu.
Care este situația filmului documentar la noi în țară?
Mi se pare că în ultimii ani, peisajul documentar din România s-a extins și s-a diversificat, sunt tot mai mulți cineaști interesați de documentar, care vor să se exprime și să exprime cauze sociale, care reușesc să își facă filmele, și chiar au succes. Pe terenul producției și distribuției de documentar s-au făcut niște pași, au mai apărut festivaluri de gen, s-au mai schimbat regulile referitoare la documentar la CNC, HBO continuă să coproducă un număr constant – chiar dacă mic – de documentare pe an. Aceste două surse sunt însă insuficiente pentru o țară în care e atâta nevoie de documentar, ca formă de cunoaștere alternativă, ca formă de reflecție socială și politică, ca fereastră spre lume. Nu reușesc să înțeleg de ce televiziunea publică nu are nici acum un program în acest sens. Perioada cea mai grea pentru documentariști este cea în care își dezvoltă proiectele și își pregătesc filmele înainte de a avea acces la vreo finanțare de producție, e perioada în care sunt cei mai singuri și trebuie să supraviețuiască. În România nu există o soluție pentru a-i acompania pe realizatori în această perioadă de trecere.
CV Alexandru Solomon
Alexandru Solomon a absolvit IATC secția Imagine film în 1991. A colaborat ca operator-șef la filme de ficțiune cu regizori precum Nicolae Mărgineanu, Andrei Blaier, Sinișa Dragin, Titus Munteanu, Marius Barna. A scris și a regizat peste cincisprezece documentare, dintre care amintim “Omul cu o mie de ochi”, “Marele jaf comunist”, “Cold Waves – Război pe calea undelor”, “Kapitalism – Rețeta noastră secretă”, “România: patru patrii”. Anul acesta a publicat la Editura Polirom cartea “Reprezentări ale memoriei în filmul documentar”.
