Rezultatul alegerilor legislative din Ungaria pare de această dată prestabilit: Fidesz, partid de centru-dreapta aflat până acum în opoziţie, îi va învinge, cu mare probabilitate, pe socialiştii aflaţi la guvernare laolaltă cu oportuniştii liberali – cu ajutorul cărora Partidul Socialist Maghiar s-a putut menţine la guvernare timp de opt ani, în pofida unei imagini din ce în ce mai deteriorate, respectiv de formaţiune coruptă şi autoritaristă. Scrutinul constituie însă mult mai mult decât un simplu semnal de virare spre dreapta al ţării în condiţiile în care societatea maghiară este profund divizată atât din cauza rivalităţilor politice, cât şi a imenselor probleme socio-economice existente. În prezent, nici o altă ţară din Europa de Est – nici măcar Serbia – nu se confruntă cu o asemenea polarizare socială.
Este limpede că nociva moştenire comunistă continuă să intoxice sistemul sanguin al ţării. Cu puţini ani în urmă, participanţii – preponderent paşnici – la cea de-a 50-a aniversare a revoltei anticomuniste din 1956 încă erau asaltaţi de poliţie. Premierul din acea vreme, Ferenc Gyurcsany – descendentul multimilionar al unei familii de comunişti -, tocmai mărturisise, în cadrul unei reuniuni de taină a socialiştilor, că minţise sistematic electoratul în privinţa situaţiei financiare a ţării, admiţând totodată, nonşalant, că guvernanţii socialişti şi liberali erau, de fapt, incapabili să-i protejeze pe cetăţeni de efectele iminentului declin economic. Spre ghinionul său, înregistrarea secretă a fost difuzată, iar discursul premierului a inflamat şi mai mult opinia publică, deja polarizată din cauza disputei dreapta-stânga. Stagnarea economică survenită în 2008, recte cu un an înaintea izbucnirii crizei economice, a venit ca o confirmare a unei guvernări cronic deficitare, iar Gyurcsany a decis, într-un final, să renunţe la mandatul de premier pentru a preveni erodarea totală a partidului său.
În cadrul alegerilor europene din 2009, socialiştii au ieşit doar pe locul doi – şi acesta câştigat la mustaţă în faţa unei noi forţe politice aflate în plină ascensiune: Jobbik, partid radical naţionalist, intrase pe scena politică afirmând că doreşte să protejeze interesele maghiare de rapacitatea băncilor străine, precum şi a tuturor afaceriştilor care ar fi beneficiat exagerat de pe urma schimbărilor economice din ultimii ani. Noua formaţiune s-a concentrat în special asupra fostelor fiefuri socialiste, vlăguite pe fondul unui nivel de trai aflat în continuă scădere şi pline de cetăţeni cu o serie de prejudecăţi şi temeri faţă de numeroasa comunitate romă din Ungaria. Jobbik a reuşit să cucerească o bună parte a electoratului tânăr, în opinia căruia Fidesz devenise de mult partidul unei elite privilegiate, cu lideri şi activişti dornici să profite la maximum de pe urma poziţiilor deţinute.
Ultimele sondaje de dinaintea primului tur de scrutin creditau Fidesz drept câştigător sigur al acestor alegeri parlamentare, urmând ca cel de-al doilea tur, programat pentru data de 25 aprilie, să stabilească doar majoritatea de care va dispune. Rămâne de văzut dacă foştii rivali ai Fidesz se vor ralia acum în jurul liderului formaţiunii, populistul Victor Orbán, într-un ultim efort de limitare a succesului electoral al extremiştilor de la Jobbik. Oricum, poziţia partidului Jobbik rămâne una deosebit de fastă: în cazul în care guvernarea Fidesz nu va reuşi să aibă un impact pozitiv asupra populaţiei în următorii patru ani, Jobbik are toate şansele să avanseze pe post de principală formaţiune politică a ţării. Un exemplu similar îl găsim şi în Olanda, unde Partidul pentru Libertate, condus de Geert Wilders, este creditat cu şanse mari de victorie în cadrul legislativelor din iunie.
Este, fireşte, uşor să recuzi aceste partide drept neofasciste. Ambele posedă, incontestabil, o serie de caracteristici alarmante, ambele îşi datorează ascensiunea politică preponderent erodării stângii, părăsită de o bună parte a alegătorilor care
s-au considerat abandonaţi de tagma socialiştilor înstăriţi, preocupaţi doar să turuie despre globalizare şi multiculturalism. Astăzi, bancherii, dezvoltatorii imobiliari şi organizaţiile neguvernamentale – dispuşi cu toţii să ignore fie aspectele negative ale imigraţiei musulmane, fie recalcitranţa unor membri ai comunităţilor rome faţă de valorile societăţii mainstream – au ajuns să se bucure de o influenţă mai mare în rândurile partidelor de stânga, aflate în plin declin, decât însăşi reprezentanţii muncitorimii, cărora Stânga le datorează gloria ei de odinioară.
Din 1960 încoace, Ungaria a fost nu o dată cu un pas înaintea României. De această dată, românii sunt cei oarecum îndreptăţiţi să zâmbească la văzul zelului extremist care i-a cuprins brusc pe maghiari – un zel care aminteşte, în pofida formei sale ameliorate, de cel al anilor ’30, un zel de care nici românii nu sunt străini, dar care i-a infestat totuşi în alte vremuri şi condiţii, respectiv la începutul anilor ’90, ca urmare directă a polarizării postcomuniste. Personal, tind să cred că Ungaria este suficient de matură pentru a-şi depăşi actualele dificultăţi, astfel că şi acele voci politice deocamdată stridente vor transmite poate cât de curând un mesaj mai responsabil. În mod cert, acest lucru nu se va întâmpla însă dacă elitele europene politice şi culturale – care nu s-au grăbit defel să condamne comunismul în aceeaşi măsură ca şi fascismul – vor refuza din start orice dialog cu Jobbik. Istoria recentă ne-a oferit un precedent fericit: Gianfranco Fini, în trecut un binecunoscut lider neofascist, este în prezent unul dintre puţinii politicieni ponderaţi ai Italiei. România, în schimb, pare dispusă să îndure o lungă stagnare politică, dat fiind că cetăţenii ei continuă să evite preluarea unor responsabilităţi politice. Toţi cei care îndrăznesc astăzi să le vorbească românilor despre un oarecare progres politic înregistrat sunt nu doar nişte ipocriţi de prim rang, ci şi, de cele mai multe ori, taman cei care profită din plin de pe urma plasării unor oameni nepotriviţi la locul nepotrivit, adică în prima linie politică.
