Ce mascaradă sinistră aceste alegeri pentru înscăunarea lui Liviu Dragnea la șefia PSD! De mult nu am mai văzut o demonstrație de falsitate și propagandă grosieră de o asemenea anvergură! De când exact? Cam de la referendumul din 2012 pentru demiterea lui Traian Băsescu.
Într-un mod straniu, pe care doar psihiatrii l-ar putea explica în detaliu, alegerile pentru președinția Partidului Social Democrat s-au vrut a fi în același timp un recurs, dar și o continuare a celor două scrutinuri care s-au încheiat cu cele mai dure înfrângeri pentru echipa actuală de la vârful partidului. Ratarea președinției de către Victor Ponta și ratarea debarcării din funcție, înainte de termen, a lui Traian Băsescu. Dar în special a ultimei, având în vedere că i-a adus o condamnare penală în primă instanță celui ce a devenit, duminică, al cincilea președinte al PSD.
Toată maimuțăreala din acest weekend ploios nu a fost altceva decât o răscoală a subconștientului colectiv pesedist. Dragnea a pozat ca o divă în timp ce vota „la urne“ pentru propria sa alegere într-o competiție hilară, cu el candidat unic. Secunzii săi, costumați cu pulovărașe de campanie, au ieșit punctuali să ne anunțe „prezența la vot“, de parcă întreaga țară și-ar fi ținut respirația în așteptarea rezultatului.
Nu a lipsit nici specialitatea casei – urnele mobile, scoase pe traseu pentru ca oamenii în vârstă și bolnavii să își poată exprima dreptul la vot. Un drept pe care, știm de ani buni și ni s-a reamintit apăsat în noiembrie 2014, PSD îl respectă cu sfințenie. Numerele de umor involuntar au fost completate fericit de relatările însuflețite ale Antenei 3, trup și suflet alături de noul rege al partidului de care depinde însăși rațiunea ei de a exista.
Rezultatul? O încercare eșuată a PSD de a mima naturalețea și de a demonstra că, deși i-a luat 26 de ani, a internalizat, în final, sub conducerea unui baron de Teleorman, regulile democratice. A ieșit ceva scremut, un urlet de neputință al unui partid prins între dorința pătimașă de revanșă și o nevoie de exorcizare impusă, pe care nu o înțelege.
Ce a urmărit Dragnea? Să ne arate că a înțeles ce rău imens au făcut el și partidul său prin mutilarea repetată a mecanismelor democratice? Nu i-a ieșit! Ba din contră. A dovedit încă o dată că pentru PSD cele mai bune alegeri sunt cele în care candidează singur sau, în cel mai rău caz, împotriva unor marionete. Fie că ele se numesc Elena Udrea sau Corneliu Vadim Tudor.
A vrut să ne arate că a înțeles ceva din lecția condamnării în dosarul „Referendumul“? Putea măcar de urnele mobile să uite. Iar cu adevărat relevant pentru pretinsa pocăință ar fi fost dacă, în lunile de când i-a tras lui Ponta partidul de sub picioare, ar fi promovat și altfel de oameni la vârful PSD, nu doar aceleași rețele de mafioți locali alături de care a tot fraudat alegeri.
Dar, ca întotdeauna, problema nu este la lideri. Dragnea face ce poate. Cât îl lasă ADN-ul său de prădător de provincie, mai precis. Problema este la cei ce l-au votat. Și care, aparent, nu își amintesc nici măcar că luptele dintre Iliescu și Geoană, în 2005, sau dintre Geoană și Ponta, în 2010, au avut totuși ceva real în ele. Atunci chiar a existat o confruntare între două tabere, destul de autentică și atât de onestă pe cât se poate în partidul moștenitor al PCR.
Sigur că azi au votat orbește pentru că Dragnea este geamănul lor. La fel de penal și imoral ca marea majoritate dintre ei. Pe cine altcineva să aleagă când tot ce își doresc pe lumea asta este să fie lăsați să fure ca odinioară, cu basculantele, nu cu lingurița?! Și să o poată face în tihnă, nu cu inima sărindu-le din piept când cineva bate neanunțat la ușă!
Ce este greu de înțeles însă, chiar și la astfel de specimene cărora lăcomia le-a colonizat 95% din creier, este cum de li s-a atrofiat complet și instinctul de supraviețuire. Ce vor face dacă Dragnea, salvatorul lor, va fi condamnat definitiv?! Chiar își imaginează că vor reuși să meargă mai departe având ca președinte un infractor? Și nu orice fel de infractor, ci unul vinovat de acte de terorism la adresa democrației.
Menținerea condamnării lui Dragnea din prima instanță și poate chiar înăsprirea ei, după cum a cerut extrem de apăsat DNA, ar face ca mascarada alegerii celui de-al cincilea președinte al PSD să se dezvăluie în toată splendoarea ei chiar și celor mai încuiați dintre pesediști. Atunci se va vedea din nou, pentru a nu știu câta oară în ultimii 26 de ani, că acest partid este incapabil să înțeleagă mersul istoriei.
În mod normal, PSD, principala forță care s-a opus permanent modernizării României din 1990 încoace, nu ar mai fi trebuit să revină la putere după 2005. La cât a sabotat integrarea României în UE și NATO, ar fi trebuit să stea 20 de ani pe tușă. Dreapta a avut atunci un culoar în față pe care nu ar fi avut cum să-l rateze dacă anumiți lideri ai săi nu ar fi făcut, mai mult sau mai puțin ascuns, jocul PSD.
Refuzul lui Călin Popescu Tăriceanu de a merge pe mâna lui Traian Băsescu și de a determina organizarea de alegeri anticipate a fost punctul de plecare al unui lung șir de compromisuri care au ajutat PSD să se mențină la putere chiar și în „anii terorii băsiste“.
Între 2006 și 2008 au guvernat, practic, alături de liberali, iar până la finalul lui 2009 alături de PDL, tot ca urmare a unui cadou oferit de Tăriceanu, care și-a sacrificat partidul pentru a ajuta PSD să intre oficial în Executiv. Din ultimii zece ani, PSD a lipsit de la putere doar în doi. În 2010 și în 2011.
Coincidență, exact în anii în care trebuia plătit prețul economic și politic pentru dezmățul populist din guvernarea Tăriceanu. Au plecat de la putere atunci când puterea nu avea altă soluție decât să își asume cel mai drastic program de austeritate de după perioada returnării datoriilor externe de către regimul Ceaușescu.
Și s-au întors la putere în 2012, tot cu ajutorul liberalilor, printr-o semi-mineriadă, când nu a mai fost nevoie de austeritate, când întregul cost politic fusese decontat pe spinarea adversarilor și când se arătau semnele revenirii economice. Bine jucat!
Dar acum e vremea ca PSD să plătească și să stea o bună bucată de vreme în opoziție. Și nu pentru că PNL ar fi acum mai pregătit să dea României acel impuls serios înspre progres pe care îl tot așteptăm, ci pentru că o rămânere la putere a unui PSD condus de Dragnea, cu un Executiv condus de un premier trimis în judecată, ar îngropa și cea mai mică șansă ca România să iasă din fundătură în viitorul previzibil.
Nimic nu s-a schimbat din ce spuneam anul trecut, tot în octombrie, în editorialul „O prioritate națională: distrugerea PSD!“: „Dacă PSD-ul rămâne așa cum este acum, indiferent cine câștigă președinția, va avea drept de veto asupra modernizării țării. Or, o Românie blocată în stadiul actual, cu un stat prost administrat, cu o economie mediocră și înecată în corupție, se îndreaptă spre autodistrugere“.
