Al Pacino, Naşul modest

„Trainuit” de Lee Strasberg la Actor’s Studio şi lansat pe orbita marelui cine­ma­tograf de Francis Ford Coppola care a pariat pe el riscându-şi job-ul de regizor la „Naşul”, băiatul de cartier din Bronx, Ferentariul New York-ului, Alfredo James Pacino, nu le prea „avea” cu vorbele. De aceea a refuzat să dea interviuri până ce nu şi-a ales el însuşi jurnalistul care să-l ia la întrebări. Norocosul ziarist era Lawrence Grobel, de la Playboy, care l-a intervievat şi pe Marlon Brando. Rezultatul discuţiei dintre cei doi a constat în 40 de ore de înregistrări şi 2.000 de pagini de interviu care pot ţine oricând loc de biografie. Ziaristul l-a vizitat în tot acest timp pe Pacino, care locuia

într-un apartament absolut modest din Manhattan.  „Locuinţa lui consta din câteva încăperi: o bucătărioară cu aparatură veche, un dormitor dominat de un pat mereu nefăcut, o baie cu o toaletă care curgea continuu şi o sufragerie mobilată ca dintr-o producţie de când lumea de pe off-off-off Broadway. Prin toată casa erau împrăştiate cărţi cu piese de teatru, mai ales de Shakespeare, sau maldăre de scenarii. Cunosc oameni cu adevărat săraci care trăiesc în condiţii mai bune”, comenta ziaristul, căruia i-a plăcut din prima clipă stilul nepretenţios de viaţă al starului.

Născut să joace un mafiot

Având un tată originar din orăşelul Corleone, leagănul mafiei siciliene, Pacino a fost parcă destinat să-l joace pe şeful mafiot Michael Corleone, adolescenţa lui aventuroasă, cu scandaluri şi beţii de la 13 ani şi cu o arestare la „dosar”, pentru posesie ilegală de armă, „recomandându-l” pentru rol. Dar la vremea castingului lucrurile nu păreau  atât de simple. El era un „nobody” şi în pole-position se aflau nume care cântăreau mult mai mult decât al său, cel al lui Robert Redford de pildă, dar şi al tinerelului care pro­mitea pe nume Robert de Niro. Despre cariera lui meteorică, despre numeroasele femei care i-au căzut victime, dar şi despre copilăria sa de „Huckleberry Finn al New York-ului”, cum îi place lui să spună, a vorbit timp de două săptămâni Al Pacino cu jurnalistul de la Playboy care i-a devenit încă de pe atunci bun prieten. Discuţia a început cu un Pacino timid. „Aş vrea să nu dai drumul la chestia aia până nu mă încălzesc puţin”, şi-a exprimat el disconfortul în faţa reportofonului. „E mai bine să-l las să meargă, iar noi pur şi simplu să uităm de el”, i-a replicat Grobel.  „OK. N-o să te învăţ eu cum să-ţi faci meseria, dar totul e atât de nou pentru mine. Ştii, n-am mai dat niciodată un interviu.” „Te simţi copleşit de asta?” „Da. E mare lucru un interviu. Adică, îţi dă un soi de putere pe care nu o au alte ge­nuri de articole. Numai că, ştii ce? Marlon Brando sau Jane Fonda, ăştia da, au ce spune, pe ei poţi să-i iei în serios. Dar pe mine nu prea, pentru că nu am realizat încă destule lucruri în viaţă.” „După ce ai evitat toată viaţa presa, ce te-a făcut în cele din urmă să vorbeşti?” „Păi, am cam obosit să refuz şi apoi eram şi greşit interpretat de presă. Dar adevăratul motiv pentru care nu am dat interviuri a fost că nu m-am simţit în stare să o fac.” Pe măsură ce se „încălzea”, Pacino devenea din ce în ce mai comunicativ. 

Cum să refuzi un milion de dolari

Printre sute de alte mărturisiri, a spus şi povestea devenită legendă în care i s-au pus pe masă un milion de dolari pentru a face „Naşul 2″, într-o scenă demnă de filmele cu mafioţi. „Eu nu voiam pur şi simplu să joc în continuarea filmului. Producătorii îmi ofereau o sută de mii. Şi până şi eu realizam cât de mult înseamnă suma asta. Dar am refuzat. Atunci ei mi-au spus: «Ce zici de o sută cincizeci de mii?» Eu: «Nu, nu cred». Ei: «Dar dacă cel care va scrie scenariul va fi Mario Puzo?» (creatorul romanului „Naşul” – n.r.) Eu: «Da, sigur». Aşa că Mario a scris scenariul. L-am citit. Era ok. Dar nu era… chiar ce trebuia. Aşa că iar am spus: «Nu». Ei au plusat la două sute de mii. Eu:  «Nu». Au sărit la două sute cincizeci şi de acolo la 300 şi apoi la 350. Eu tot «nu». Băieţii au făcut atunci un pas mare şi mi-au oferit 450. Am spus din nou nu. După care m-au chemat să le fac o vizită la biroul lor din New York. Au pus pe masă o sticlă de J&B. Am început să bem, să povestim, să râdem… Şi la un moment dat producătorul a deschis un sertar din care a scos o cutie metalică. Eu eram de cealaltă parte a mesei şi a împins cutia în direcţia mea. Mi-a spus: «Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că înăuntru este un milion de do­lari cash?». Am răspuns: «Nu înseamnă nimic. E o abstracţie». A fost cel mai al dracului lucru pe care l-am făcut vreodată: am sfârşit prin a-mi cere scuze tipului că nu vreau să-i iau milonu'”, povestea amuzat Al Pacino. Ca dovadă că banii erau pentru el doar o „abstracţie”, Pacino a acceptat până la urmă  să joace în „Naşul II”, convins fiind de Coppola, dar pentru mult mai puţini bani, 600.000 de dolari şi 10% din încasări.  

Replici celebre

1. „Îi voi face o ofertă de nerefuzat.” („Naşul”)

2. „You wanna f… with me? Okay. You wanna play rough? Okay. Say hello to my little friend.” („Scarface”)

3. „N-am nimic personal cu tine, Sonny. It’s strictly business.”(„Naşul”)

4. „Fredo, eşti fratele meu mai mare şi te iubesc. Dar niciodată să nu mai treci de partea altcuiva împotriva familei. NICIODATĂ.” („Naşul”)

5. „Eu nu vreau să omor pe nimeni. Doar pe duşmani.” („Naşul”)

6. „Faceţi loc pentru tipul cel rău!”(„Scarface”)

7. „Priveşte, dar nu atinge. Atinge, dar nu gusta. Gustă, dar nu înghiţi.” („Avocatul diavolului”)

8.  „Vanitatea este păcatul meu preferat.” („Avocatul diavolului”)

9. „Eu sunt actor, nu star. Starurile sunt nişte oameni care locuiesc la Hollywood şi au piscină în formă de inimă.”

10. „Nu mi-a propus nimeni niciodată să joc «Hamlet». Nu cred că sunt potrivit pentru rol. Dar ar fi fost totuşi drăguţ din partea lor să mă roage.”

Interviul-fluviu dat în 1979 de Pacino a fost publicat integral în cartea „Al Pacino în conversaţie cu Lawrence Grobel”, care va apărea în curând şi în româneşte.

Trailerul celui mai recent film în care joacă Al Pacino „You Don’t Know Jack” îl puteţi vedea pe site-ul
www.romanialibera.ro