Din numeroasele tirade antioccidentale si antiamericane ale lui Bin Laden am retinut urmatoarea formula care mi se pare de o crunta expresivitate: „Luati-va voi (adica lumea euro-atlanta) labele jegoase de pe pamantul sfant al Profetului!” Acest personaj sinistru care l-a confiscat pe Dumnezeu pune problema intr-un mod radical si, evident, primejdios. Pentru el, Orientul Mijlociu este un pamant sacru – de fapt, toata creatia, de la Capul Horn la Vladivostok, este sfanta – si in consecinta profanatorii nu au ce cauta acolo.
De cateva zile urmarim pe toate canalele TV lupta evreilor intre ei pentru degajarea teritoriilor ocupate in urma cu zeci de ani. Autoritatile evreiesti se zbat sa-i convinga pe colonisti sa paraseasca respectivele teritorii. Acestia, se stie, s-au baricadat in sinagogi, daca nu au incotro pleaca, dar lasa in urma lor prapad etc. etc.
Argumentul suprem pe care-l invoca este, in mod straniu, dar semnificativ, similar celui aparut pe buzele teroristului-sef al planetei. Nu plecam de aici fiindca acesta este pamantul patriarhilor biblici de la Avraam la Moise si el ne-a fost daruit noua de catre Iahve.
Cand vezi asemenea atitudini aprige si – culmea -, in esenta lor, cinstite, te apuca ameteala. Nu poti sa nu te intrebi, daca esti o fiinta rationala care evita fanatismele, al cui este totusi pamantul? Si apoi, tot defensiv si prudent, adaugi: Dar, pentru numele lui Dumnezeu, in ce an ne aflam?
Ne aflam in mileniul trei, intr-o lume supusa globalizarii, o lume care se uniformizeaza, dar face aceasta pentru a dobandi o mult dorita pace universala.
Invatam in aceasta lume ca nu atat trecutul conteaza cu riscanta lui zestre de nostalgii, cat datele precise si stricte ale prezentului. Nu mai are rost sa ne punem problema cine am fost acum o suta de ani, dar in urma cu un mileniu! Ceea ce se intampla in Orientul Mijlociu dovedeste o grava criza de adaptare fata de realitatile acestui timp. Premierul Sharon a inteles ca o politica dura fata de palestinieni, alimentata de argumente preluate din Vechiul Testament, nu poate naste din partea cealalta decat alte duritati la fel de „argumentate” si astfel conflictul continua la nesfarsit. Faptul ca a decis retragerea reprezinta o lectie de adaptare, dovada faptului ca ratiunea a invins inima.
Anul trecut, la Neptun, cu ocazia „Zilelor si noptilor de literatura” l-am audiat pe reputatul scriitor israelian Amos Oz. El s-a referit la arabi si evrei in termenii la care s-ar fi referit la o familie care trebuie sa se impace fiindca ocupa acelasi apartament si nu are alt loc unde sa se mute. Daca nu cadem la o intelegere, riscam sa ne certam atat de rau incat vom da foc singurei locuinte pe care o avem. Si atunci unde vom mai sta? Fundamentalistii, insa, nu pot dezvolta un asemenea tip de judecata. Ei au in minte doar repere absolute care, in ciuda inaltimii si puritatii lor, in loc sa faca bine, fac rau. Ce e istorie tine de cultura si de o educatie individuala. Problema existentei colective se supune altor legi. Cam asta-i situatia. Dar, in general, tocmai oamenii care gandesc lucid si rational si care nu vor sa se imbete nici cu apa, nici cu vin ajung victime. Avem exemple precum Sadat si Rabin. Ce au vrut ei decat sa administreze bine un teritoriu si sa asaneze spatiul public? Si au platit cu viata. Ironia amara face ca e mai greu sa traiesti cu picioarele pe pamant, fie el sfant sau profan, decat in norii utopiilor (sin)ucigase. In asemenea conditii, sa ne mai intrebam al cui e pamantul? Al lui Mohamed sau al lui Moise? Un eventual raspuns: Poate al lui… Burebista. Asta ca sa radem putin.
