Acum, ca tot se apropie finalul campaniei electorale, putem constata ca gesturile contraproductive ale oponentilor sai i-au servit lui Traian Basescu mult mai mult decat toata sustinerea PDL. Fara concursul involuntar al adversarilor orbiti de furie, ar fi fost neindoielnic nevoit sa depuna eforturi considerabil mai mari in cadrul cursei prezidentiale.
Desi sunt tipuri diferite de politicieni, Ludovic Orban si Ion Iliescu se demonstreaza uniti de nevoia prezervarii intereselor perfect agregate ale diverselor grupuri politico-economice denumite generic oligarhie. In esenta, ambii il condamna pe Basescu pentru ca este Basescu, fiind profund agasati de faptul ca acesta rezista bombardamentelor presei si nu fuge de pe campul de lupta aidoma lui Emil Constantinescu in anul 2000. Il dusmanesc pentru ca incearca sa trezeasca populatia din hipnoza indusa de mass-media mogulilor, denuntand atat limbajul sau – uneori popular, alteori rudimentar –, cat si dezinvoltura cu care isi afiseaza starile emotionale. Il considera, mai nou, un adevarat afront la adresa intregii populatii a Romaniei, cu exceptia romilor, a narcomanilor si a prostituatelor – cel putin potrivit necugetatei declaratii a lui Ludovic Orban.
Adversarii sai nu pot admite deschis ca Basescu starneste, de fapt, teama si inversunare printre retelele de putere cu ideile sale prea putin convenabile vizand statutul politicienilor si modul in care acestia inteleg sa se situeze frecvent deasupra legii. Avand in vedere ca principala lor preocupare consta din proteguirea intereselor de grup, vor incerca, indubitabil, sa formuleze un set de prioritati nationale total diferite de cele actuale. La randul sau, Traian Basescu s-a demonstrat nu o data deficitar la capitolul viziune, bunele sale intentii necesitand a fi transpuse intr-un proiect mult mai concret dedicat redresarii tarii. Daca cercurile de putere erau ceva mai istete, ar fi vestit inca de la debutul campaniei electorale ca intentioneaza sa stranga serios cureaua, promitand un viitor mai echitabil pentru toata lumea. Cu un asemenea gest l-ar fi lasat in ofsaid pe Basescu, respectiv in postura marinarului ramas fara busola. Dar strategii PSD si PNL considera, aparent, fie din circumspectie, fie din timorare, ca avansarea unei oferte prea generoase ar putea incuraja pana la urma electoratul la alte si alte pretentii vizand schimbari chiar mai mari decat cele dorite de Basescu. Prin urmare, sub privirile electoratului se joaca, seara de seara, aceeasi pieseta de un fariseim sublim, axata pe tema parvenitului mojic ale carui reguli difera de cele ale organelor oficiale ale oligarhiei – de la Parlament si pana la CSM – si care a reusit sa uzurpe Presedintia. Toata campania a devenit un soi de reality-show, un simulacru de proces intentat unui hiperindivid care ar constitui, chipurile, o amenintare la adresa intregii natiuni.
Poate ca unii diplomati europeni il percep pe Basescu ca pe un demagog implacabil aflat in fruntea Romaniei. N-ar fi neaparat de mirare: daca provin din state membre ale UE, cu o viata publica dominata de tehnocrati si varii experti, abilitatea sa de a stabili rapid o legatura fireasca si directa cu cetatenii de rand va fi considerata, probabil, mai degraba un cusur decat o calitate. In SUA insa, o asemenea atitudine este vazuta cu totul altfel, dat fiind ca acolo candideaza individul, nu partidul. In plus, extrem de multe posturi publice (in unele state chiar si cele de judecator) sunt ocupate in baza scrutinelor – atat la nivel national, cat si la cel de stat si chiar local.
Jim Rosepepe este un politician caruia ii plac legaturile directe cu alegatorii, inclusiv nenumaratele strangeri de maini. Membru al Senatului statului Maryland, a ajuns numit, in 1998, de Bill Clinton in functia de ambasador SUA la Bucuresti. Aici, a impresionat nu o data prin spontaneitatea si informalitatea sa, prin dorinta de a cunoaste oameni din toate segmentele sociale. Atitudinea sa empatica a devenit lesne sesizabila in perioada in care un PSD revigorat revenea frecvent la vechiul stil comunist de abordare a politicii. Mai putin impresionati de Rosapepe vor fi fost, probabil, unii ambasadori europeni mai intepati care il vor fi perceput drept personaj dispus sa incalce regulile jocului diplomatic – la fel cum in prezent se prea poate sa strambe din nas la vazul dezinvolturii lui Basescu in mijlocul cetatenilor. Saptamana trecuta am avut ocazia sa asist la prezentarea cartii fostului ambasador american si a sotiei sale, Sheila Kast, despre anii lor petrecuti in Romania. Locul desfasurarii evenimentului – Ambasada Romaniei la Washington – a fost, neindoielnic, cel adecvat pentru un gest de pretuire fata de cineva antrenat, odinioara, considerabil in procesul aderarii Romaniei la organizatiile si institutiile occidentale. Mi-a fost dat sa cunosc cu aceasta ocazie o serie de americani familiarizati cu situatia din Romania, care, fara a fi adepti ai lui Basescu, il considera totusi un personaj de tranzitie necesar intr-o tara abia desprinsa de o istorie recenta extrem de sumbra.
Prin bombardarea presedintelui cu un sir interminabil de imprecatii si insulte, politicieni ca Orban si Iliescu obtin doar reversul efectului scontat: ii fac un imens serviciu, deoarece le distrag complet atentia cetatenilor de la esecurile reale ale mandatului sau, preocupandu-i in schimb cu fel de fel de subiecte triviale. Ramane de sperat ca mediocritatea spectacolului oferit de adversari sa nu-i provoace lui Basescu vreun puseu de autosuficienta sau indolenta. Mai are o lupta grea de dat – cea a (re)cuceririi electoratului urban. Fara sustinerea acestuia din urma, finalul cursei ramane unul deschis.
