Adriana Grand nu s-a pregătit niciodată să devină scenograf. „În copilărie, teatrul nici nu exista pentru mine”, şi-a început ea mărturisirile. „M-am născut într-un oraş mic, Simeria, unde nu era teatru. Sigur, mai venea trupa de la Deva cu câte un spectacol, mai ascultam teatru radiofonic câteodată, dar nu e acelaşi lucru ca atunci când guşti de mic din plăcerea teatrului adevărat. Aşa că eu am nimerit mai mult din întâmplare în meseria asta. Am desenat de foarte mică. Am amintiri cu mine la 3 ani desenând pe pereţii casei. Eram trei surori, eu eram cea mijlocie, iar părinţii noştri erau foarte severi. Cu toate acestea, aveam voie să desenăm pe pereţi cu creioane colorate. Desenele, pe măsură ce creşteam, se întindeau din ce în ce mai sus. Ne puneau totuşi o condiţie: ca la zugrăveala anuală să ajutăm şi noi, curăţând cu radiera desenele de pe ziduri. Părinţii mei, deşi fără nici o pregătire în sensul ăsta, aveau şi ei talent la desen, iar noi, toate cele trei fete, am făcut Şcoala de artă. Ai noştri nu s-au opus niciodată, nu ne-au spus: «Vedeţi că meseria asta nu e de viitor!». Aşa că, în ciuda faptului că în privinţa altor lucruri erau foarte rigizi, nu s-au băgat niciodată în alegerea carierelor noastre. Mi se părea că voi desena toată viaţa şi am făcut, în mod natural, Facultatea de Arte Plastice. Am fost apoi repartizată la Teatrul din Oradea, unde l-am cunoscut pe Victor (Victor Ioan Frunză – n.r.), cu care am început să lucrez şi care a devenit soţul meu.”
Teatru versus grafică
Deşi a ajuns un scenograf de succes, pe Adriana Grand o mai încearcă uneori nostalgia. „Port însă în mine un oarecare regret că nu am avut timp să-mi urmez pasiunea din copilărie. Cel mai mult mă doare faptul că teatrul e o artă efemeră şi că nimic din ceea ce fac eu, ca scenograf, nu va rămâne în urmă decât, cel mult, consemnat de voi, criticii, în cronici, uneori mai just, alteori mai nedrept. Rămân în urma noastră doar nişte impresii notate. Cronica e şi ea o operă de artă, aşa că lăsăm posterităţii doar o operă de artă după o altă operă de artă, cumva la mâna a doua. Fixarea unui spectacol prin fotografie e şi ea, într-un fel, falsă pentru că depinde de multe lucruri exterioare actului teatral. Poţi minţi frumos şi să faci ca din poză un spectacol să pară mai bun decât este de fapt. O înregistrare video, iarăşi, nu e o mărturie completă. Până la urmă, în teatru, noi construim ceva ce moare, iar eu, care m-am pregătit să fiu artist plastic, mi-am dorit să fac ceva care să rămână. Depinde de cât eşti de talentat, dar, în principiu, o pictură poate rămâne şi sute de ani. Dimensiunea asta a durabilităţii operei îmi lipseşte. În tinereţe îmi spuneam: «Bun, o să fac scenografie, dar voi avea timp destul să şi desenez». Am desenat, dar tot lucruri legate de spectacole: afişe, am făcut grafică pentru caietele-program şi altele. E utopic să crezi că astăzi vreun artist îşi mai permite să stea acasă şi să deseneze ce vrea. Trebuie să se întreţină cumva. Dar, pe măsură ce trece timpul, mă «sâcâie» şi mai mult povestea asta. Orice artist tânjeşte să se exprime. Iar scenograful îşi exprimă părerea trecând-o prin mai multe filtre – prin cel al dramaturgului, prin cel al regizorului -, ce crezi tu mai puţin contează. Nu aş numi-o chiar o nemulţumire, ci o neîmplinire care începe să se accentueze cu vârsta. Simt că nu mai am timp să fac tot ce-aş fi vrut să fac.”
Îngeri industriali
Adriana Grand a avut totuşi o expoziţie personală. „Sper să nu fie şi ultima mea expoziţie. S-a legat extraordinar de bine totul. Lucram la Budapesta cu Victor, la spectacolul «Marat-Sade». Şi directorul teatrului mi-a spus că ei vor să inaugureze o galerie şi că, dacă vreau, aş putea expune acolo, urmând să vernisez expoziţia la premieră. Eu nu am luat-o foarte tare în serios, iar când ne-am dus înainte de premieră, a venit un tip la mine şi mi-a arătat că în revista «Şapte seri» de la Budapesta erau anunţate deja premiera noastră şi expoziţia mea. Aşa că, într-un fel, m-au forţat să mă apuc de lucru. Nu aveam decât câteva lucrări începute şi, în rest, pânze goale. Aşa s-a făcut că ziua lucram la spectacol, iar noaptea stăteam să pictez. Îmi făcusem atelierul în camera unde dormeam şi lucram fără pauză. Tipul care organiza expoziţia îmi tot spunea că trebuie să i le aduc, să le înrămeze, iar eu îi dădeam picturile câte una, câte două. Şi în seara dinaintea premierei şi a vernisajului erau, în sfârşit, toate înrămate şi puse pe perete, dar mi-am dat seama că nu aveau nume. Mă plimbam prin faţa lor şi nu mă decideam. Şi atunci, l-am chemat pe compozitorul Cari Tibor, care lucra cu noi la spectacol, şi l-am rugat să-mi spună nişte nume de fete. Şi aşa mi-am botezat lucrările, pe unele cu nume de fete, pe altele cu nume de băieţi, şi din spontaneitatea aceea au ieşit nişte denumiri extrem de frumoase. Una se numea «Eu, înger», alta «Singur cu îngerul meu» sau «Flora, îngerul nu ştiu cui». Am o obsesie cu îngerii. Nu neapărat una a îngerilor reali, ci am obsesia reprezentării lor. Ce să spun? Îmi plac îngerii. Mi se par nişte fiinţe minunate pentru că pot îmbrăca mai multe feţe. Între timp, m-am şi documentat în privinţa asta. M-a marcat filmul «Angels in America». Acolo sunt reprezentaţi ca fiinţe puternice, dar şi răzbunătoare. Noi când spunem despre ceva că e angelic ne gândim numai la partea frumoasă, dar să nu uităm că există şi îngeri căzuţi. Nu ştiu exact de unde-mi vine nebunia asta cu îngerii, cert este că nu mă pot abţine să nu bag în spectacole măcar câte o aripă, cât de mică, acolo. De aceea şi expoziţia mea a purtat numele «Îngeri industriali». Sigur, noi ni-i dorim pe îngeri aproape ca să nu fim singuri, să ne protejeze şi ni-i imaginăm altfel, dar nu cu totul altfel decât noi. Pentru mine, îngerul e un amestec de ironie şi sublim, şi aşa l-am şi reprezentat. Îngerii mei erau industriali pentru că aveau în construcţia lor şi câte o componentă mecanică. Nişte îngeri conectaţi la existenţa noastră purtând un soi de costum de camuflaj. Am vândut câteva lucrări, dar pe cele mai multe le-am dat cadou, deşi Victor se opune acestor tentaţii ale mele de a-mi împrăştia lucrările. El e pentru colecţionarea lor, dar mie îmi place gândul că sunt pe peretele din camera cuiva. Ba mi s-a şi furat unul dintre tablouri, lucru care l-a înfuriat teribil pe Victor. Dar pe mine, să-ţi spun drept, m-a bucurat. M-am gândit că acel cineva, care şi-a dorit atât de mult un înger de-al meu încât a riscat să fie prins furându-l, merită să-l aibă.”
DEBUTUL
Echipa Frunză-Grand
Primul spectacol la care a lucrat a însemnat şi debutul echipei Victor Ioan Frunză-Adriana Grand: „Eram la Oradea, fusesem repartizată acolo în 1984. Mă ţineau la atelierul de pictură de vreun an, nu-mi dădeau nici o scenografie, în schimb, mă puneau să scriu panourile de anunţuri. Într-o zi, Victor a intrat în atelier – nu mă cunoştea, nu-l ştiam -, m-a văzut scriind la panouri şi m-a întrebat: ‘«De ce dracu’ nu te duci să faci o facultate şi stai aici să scrii lozinci?». I-am spus: «Am deja o diplomă. Am terminat Scenografie şi Grafică». S-a dus glonţ la director şi i-a cerut să intru în echipa spectacolului «Apa» de Dumitru Solomon. Atunci am lucrat prima mea scenografie şi am luat primul meu premiu din carieră. Onorariul pentru acest premiu a constat în 36 de genţi şi poşete!”. Adriana Grand a lucrat cu mai toţi marii noştri regizori. Dintre toţi, Victor Ioan Frunză este cel mai chiţibuşar: „Victor îmi aruncă şi 300 de schiţe la un spectacol. Problema e că are dreptate. Foarte intransigent este şi Andrei Şerban. E ca un frate mai mare şi sever. Cătălina Buzoianu îmi dă multă încredere şi logică. Sanda Manu este de neclintit, dar are argumente bune”.
