România a pierdut orice şansă de a adera într-o perioadă previzibilă la spaţiul Schengen de liberă circulaţie după atacurile aduse statului de drept de către guvernarea USL. După declaraţiile de la sfârşitul săptămânii trecute ale preşedintelui Comisiei, Jose Manuel Barroso, şi ale comisarului pentru Justiţie, Viviane Reding, se prefigurează decuplarea Bulgariei de România şi izolarea pe termen nelimitat a ţării noastre. Acest eşec major de politică externă al Guvernului Ponta va afecta mai ales cetăţenii simpli şi schimburile comerciale la nivel de întreprinderi mici şi mijlocii, precum şi libera circulaţie a forţei de muncă româneşti pe piaţa europeană.
Aderarea la spaţiul Schengen are, la fel ca aderarea la Uniunea Europeană, o dimensiune politică esenţială. Altfel spus, indiferent dacă o ţară candidată îndeplineşte toate precondiţiile cerute în domeniile legislativ (acquis), procedural sau etnic (înzestrare, training etc.), decizia finală de acceptare sau de respingere este întotdeauna politică. Din acest motiv, ea aparţine şefilor de stat sau de guvern reuniţi în Consiliul European – organismul suprem de decizie în UE – şi nu este de compentenţa instanţelor inferioare precum Comisia Europeană, care nu poate da decât verdicte tehnice.
De la aderarea României şi Bulgariei la UE, în 2007, mai multe state membre – mai ales statele nordice – au considerat în mod tradiţional că cele patru „obiective de referinţă” (benchmark-uri) ale Mecanismului de Cooperare şi Verificare au o componentă politică semnificativă de vreme ce este nevoie de voinţă politică pentru a combate corupţia şi pentru a asigura independenţa Justiţiei şi au încurajat condiţionarea de progresele realizate de cele două ţări în cadrul MCV şi de îndeplinirea obiectivelor lor politice, cum ar fi Schengen. De aceea, această condiţionare a figurat în mai multe dintre proiectele de raport redactate de Comisia Europeană, numai pentru a fi scoase din documentul final în ultimele ore de negocieri între diplomaţii români şi europeni.
Unde eram înainte de suspendare
După evaluările din 2010, anul trecut la începutul lunii iunie, miniştrii reuniţi în Consiliul pentru Justiţie şi Afaceri Interne au constatat îndeplinirea de către România şi Bulgaria a criteriilor tehnice, dar era deja prea târziu, pentru că apăruseră obiecţii politice. Invocând insuficientele progrese realizate în combaterea corupţiei şi respectul statului de drept, Olanda şi Finlanda s-au opus acum un an primirii celor două state, opinie împărtăşită şi de Franţa şi Germania. Ulterior, în urma acuzaţiilor aduse preşedintelui francez, Nicolas Sarkozy, că exploatează xenofobia şi sentimentele anti-roma ale francezilor pentru a-şi atrage voturile acestora la alegerile prezidenţiale din această primăvară, mai întâi Franţa şi apoi şi Germania şi-au retras obiecţiile formale.
În martie 2012, la precedentul Consiliu JAI, olandezii şi-au menţinut obiecţiile, a căror ridicare au condiţionat-o de raportul pe MCV al Comisiei din iulie, decizia urmând să fie luată la Consiliul JAI programat pe 19-20 septembrie. Cu toate acestea, România şi Bulgaria nu au plecat cu mâna goală, obţinând o concesie importantă. Astfel, era aproape cert că luna aceasta urma să fie acceptată o primă etapă a aderării -, cu frontierele maritime şi aeriene – urmând ca admiterea şi cu frontierele terestre să fie decisă în primăvara viitoare. După 3 iulie, această perspectivă a fost închisă, cel puţin pentru România.
Decuplarea de Bulgaria
Pe 18 iulie, când Jose Manuel Barroso a citit lista de 11 solicitări adresate Guvernului Ponta privind respectarea statului de drept şi a anunţat că România va face obiectul unui raport suplimentar ce va fi publicat până la sfârşitul anului, calendarul aderării României la Schengen a fost complet dat peste cap. Ţările care s-au opus primirii României şi-au văzut temerile confirmate şi, chiar dacă în Olanda se va schimba guvernul şi vor veni la putere socialiştii, atitudinea ostilă a guvernului şi premierului faţă de ţări ca Germania şi îngrijorările exprimate de state ca Suedia fac imposibil un consens european privind aderarea României la Schengen şi, de aceea, pentru a nu risca un veto, reprezentanţii României nici nu vor îndrăzni să ridice această problemă peste două săptămâni.
Celor care se vor grăbi să minimalizeze acest eşec susţinând că „oricum nu ne-ar fi primit” trebuie să le amintim că situaţia este mult mai proastă decât acum câteva luni, în martie. Declarând la Sofia că problema aderării „Bulgariei la Schengen ar trebui tranşată în favoarea vecinilor de la sud pentru că aceştia „îndeplinesc criteriile”, Barroso a transmis semnalul politic al decuplării celor două state, semnal întărit a doua zi mult mai explicit de Viviane Reding: „Menţinem o supraveghere atentă (a situaţiei din România) după lupta politică teribilă din iulie şi august. Am putut cere oprirea unui fel de puci parlamentar. Am putut evita răul cel mai mare graţie acţiunilor determinate a numeroşi actori, între care Comisia Europeană, Parlamentul European, state europene, dar şi FMI. Derivele cele mai grave au putut fi limitate datorită Mecanismului de Control şi Verificare pe care l-am creat…Este o decizie care va aparţine statelor membre UE, în unanimitate, dacă îşi vor deschide frontierele, pe baza unei analize politice. Întrebarea esenţială este de a şti dacă statul de drept român ne poate oferi încredere. Spaţiul Schengen nu se referă doar la funcţionarea tehnică a frontierelor, aşa cum evaluează Comisia Europeană. Implică şi o bună funcţionare a justiţiei şi garanţii în acest sens. Din punctul meu de vedere, nu aş fi surprinsă dacă statele vor decide să nu integreze imediat România”.
Cu alte cuvinte, Bulgaria are verde să îşi urmeze calendarul aderării dinainte de 18 iulie, în vreme ce România rămâne suspendată într-un fel de no man’s land, nu numai fără calendar, dar şi fără o perspectivă clară de aderare într-un viitor previzibil în care România va convinge că statul său de drept „oferă încredere”. Până atunci, adio Schengen pentru România, iar vina aparţine exclusiv Guvernului Ponta şi USL. Declaraţiile „surprinse” ale oficialităţilor de la Bucureşti precum cea a Ministerului de Externe, care acuză Comisia şi pe Viviane Reding de atitudine „discreţionară” şi „discriminatorie”, nu fac decât să îngroape şi mai mult şansele României şi să adauge la ridicolul care acoperă guvernarea Ponta.
Ce pierde România
O estimare a pierderilor pe care le va suferi România ca urmare a blocării accesului în spaţiul Schengen pe termen nelimitat este dificil de făcut, dar este limpede că este mai mare decât disconfortul călătorilor români de a scoate paşaportul sau buletinul la punctele de control al frontierei sau de a se supune unor controale suplimentare în aeroporturi. Pentru că Uniunea Europeană este, totodată, o uniune vamală şi o uniune de state în care se aplică TVA, apartenţa la Schengen nu exclude controalele vamale, dar, lucru foarte important, legislaţia Schengen prevede că acestea nu pot fi făcute în mod regulat.
Cu alte cuvinte, apartenenţa la Schengen încurajează schimburile comerciale neîngrădite între statele membre fără oprelişti birocratice, mai ales la nivelul producătorilor mici şi mijlocii, care vor fi primii afectaţi de amânarea aderării la Schengen. În al doilea rând, mobilitatea forţei de muncă între statele membre Schengen este mult mai mare şi accesul românilor la slujbe ar deveni mai uşor în pofida restricţiilor pe care le impun alte state, pentru simplul motiv că dacă vii dintr-o ţară Schengen există şanse mai mici să fii legitimat la tot pasul. Blocarea aderării României la Schengen îi afectează mai puţin pe cei înstăriţi şi marile companii, şi mai mult pe micii producători şi pe cetăţenii români care îşi caută o slujbă mai bună. Guvernul Ponta i-a lăsat, aşadar, baltă tocmai pe cei pe care a promis să-i slujească cu precădere.
