Vestea ca Traian Basescu se proclamariseste "presedinte de nota 10±" m-a siderat. Ma intrebam ce anume l-a putut determina pe acest om sa uite, fie si pentru o clipa, ca este la fel de failibil ca noi toti. Apoi mi-am amintit de o intrevedere avuta cu Emil Constantinescu in 2001, cu ocazia unei conferinte desfasurate la Castelul Windsor, intr-o aripa a palatului rezervata unor astfel de evenimente. Reuniunea aborda tema moralitatii in politica, organizatorul ei fiind defunctul conservator Michael Alison, politician eminent care a militat, ani buni, pentru mentinerea influentei Bisericii Anglicane intr-o Mare Britanie moderna. Doamna Zoe Petre a admis la un moment dat ca evenimentul le parea cam anost oaspetilor romani, drept care s-au furisat, pret de cateva ore, in afara palatului pentru a mai scapa de obositoarele indemnuri la o politica pusa eminamente in slujba binelui.
Emil Constantinescu era nerabdator sa se intoarca la Bucuresti, astfel ca nu prea avea timp de discutii cu mine. M-am conformat, fara ofuscari, solicitarii de a ma limita la un miniinterviu, mai ales ca doamna Petre avusese amabilitatea de a-mi raspunde deja la o serie intreaga de intrebari. Mi-am ratat insa interviul din start, adresandu-i fostului presedinte naiva intrebare despre eventuale regrete avute in legatura cu vreuna din deciziile luate pe parcursul mandatului, pentru care nu ar mai opta ca atare. Vizibil enervat, Constantinescu a sarit ca ars de pe sofa si a raspuns repetativ si animat: "Je ne regrette rien!". Era, categoric, momentul sa ma retrag.
Cand vad acum ca Traian Basescu face o afirmatie de similara negare a realitatii, tind sa cred ca domnia sa este pe cale de a cadea in aceeasi "capcana Constantinescu". Sa-si pregateasca cumva in avans schite de bilant al primului sau mandat prezidential? Daca da, atunci continutul intregii sinteze este lesne de anticipat: Calin Popescu Tariceanu, unicul vinovat pentru faptul ca nota ce-i revine merituosului presedinte este de doar 10±, nu de 500! Am fost cel putin la fel de socat constatand ca declaratia fusese facuta in fata unei audiente compuse din tineri politicieni – carora seful statului le comunica, de fapt, ca se considera "cel mai tare din parcare". Tinerii cu ambitii politice trebuie mai intai sa invete lectia smereniei, a atitudinii respectuoase si a comportamentului modest, precum si cea a cultivarii spiritului constant autocritic, altfel se vor comporta curand ca niste bulibasi desemnati, asteptand ca anturajul sa proclame nonstop si la unison: "Da, sefu’, sa traiti, sefu’, mata nu poti gresi!".
Mi-am mai reamintit de o reuniune desfasurata anul trecut la Ministerul de Interne, in cadrul careia functionari publici din Letonia urmau sa explice omologilor si publicului din Bucuresti modalitatile prin care letonii au reusit sa reformeze sistemul administratiei publice din tara lor. Oaspetii s-au dovedit locutori sinceri, punctand deschis toate greselile comise pe parcursul anilor, efectele lor inerente, cat si solutiile gasite spre rectificare. Cativa oficiali romani nu si-au putut ascunde zambetele zeflemitoare – cu o asemenea atitudine autocritica, era clar ca natafletii de baltici nu urmau sa fie luati in serios. Functionarul public roman, fie el tanar sau batran, nu admite nicicand ca este departe de perfectiune, preferand refrenul performantelor constante – sirul realizarilor sale fiind cel mult intrerupt de incompetenta altora sau de circumstante dincolo de controlul sau. Judecand dupa reactia auditoriului, marturisirea sobra despre erorile comise parea sa echivaleze cu o internare benevola intr-un ospiciu. Ca atare, balticii nu au reusit defel a-i impresiona pe colegii damboviteni prezenti – "mari fraieri, dom’le" –, in pofida faptului ca, cel putin in materie de accesare a fondurilor structurale europene, letonii s-au descurcat infinit mai bine – aspect datorat, fireste, reformelor desfasurate.
Unul din motivele pentru care l-am stimat, alaturi de nenumarati romani, pe actualul presedinte al tarii a fost tocmai capacitatea lui Traian Basescu de a-si admite greselile cu o admirabila franchete, nepretinzand – cel putin pana acum – ca ar fi perfectiunea intruchipata. Dar daca va fi decis, mai nou, ca este cazul sa schimbe placa si stilul, oferind spectacole demne cel mult de Versailles-ul premergator Revolutiei Franceze, nicidecum insa de Cotrocenii secolului XXI, atunci credibilitatea i se va duce pe apa sambetei mai rapid decat i-ar putea calcula acesteia imaginarul debit, urmand ca domnia sa sa-si ia in primire locul situat pe aceeasi treapta cu Emil Constantinescu – cu sau fara un al doilea mandat.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
