Corneliu Vasilescu a trecut de 70 de ani si tocmai a vernisat o expozitie de pictura – Nirvana. Cuvantul in sine poate are o semnificatie pretioasa. In cazul artistului, exprima tocmai setea de liniste.
L-am cunoscut pe artist din expozitile anterioare despre care am mai avut privilegiul sa scriu. Ca om l-am intalnit in momentul in care urca Golgota CNSAS pentru a intra in posesia dosarului tatalui sau, profesorul de romana si avocatul Nicolae Vasilescu, membru PNt, primar al Barladului in anii razboiului si care, prin logica necrutatoare a istoriei, a ajuns in puscaria comunista.
Dosarul, piatra de moara
Citam din dosarul sau pe care, gratie artistului, am putut sa-l parcurgem: "Face parte dintre participantii la sedinta plenara a organizatiei PNt Tutova, Barlad, desfasurata in casele Naumescu, in primavara anului 1946, in calitate de conducator al tineretului taranist. La acea sedinta din partea organelor centrale a participat si medicul Hateganu Emil, din Cluj. sedinta este luata cu asalt de bande de huligani inarmati cu bate, participantii la sedinta sunt molestati. Cade victima un membru PNt, Calin… Anul 1947 vine cu prima arestare. In noaptea zilei de 29 pana in 31 decembrie impreuna cu alti conducatori ai partidelor istorice este retinut ostatic (pana la decizia Regelui Mihai de a abdica, n.n ) In 1948 este dat afara din baroul avocatilor Barlad si izolat social fara nici un mijloc de existenta cu sotia si doi copii, elevi de liceu…" Am putea continua. Unul dintre copii este viitorul stralucit artist plastic Corneliu Vasilescu.
Acuza de incendiator
Am intrat in atelierul sau cu o anumita sfiala determinata de numarul mare de lucrari care prin indrazneala lor artistica pur si simplu iti taie respiratia. Corneliu Vasilescu este un om obisnuit care a facut din arta un refugiu si in acelasi timp o arma de atac. Pentru el abstractionismul si anticomunismul sunt ca si inrudite. A pictat intr-o maniera nonconformista si de la bun inceput s-a racordat curentelor artistice din Occident tocmai ca sa scape de obedienta de acasa. Din aceasta cauza a si fost luat la ochi de autoritati. Cu un tata arestat, dus la Canal si considerat dusman al poporului, viata pentru el nu a fost deloc usoara. Nu stia cat va dura regimul impus de sovietici. Poate au fost si momente cand a crezut ca regimul va fi vesnic. Fiindca nu a riscat si nu a intrat in actiuni primejdioase, autoritatile s-au gandit sa-i insceneze tot felul de situatii pentru a-l baga la apa. Una dintre acestea s-a petrecut chiar in 1954 la Barlad cand era foarte tanar si cand, pentru a-si castiga painea, lucra ca pavoazator la diverse institutii, desenand si pictand reclame pentru cele doua mari sarbatori, una asa-zis muncitoreasca, 1 mai, cealalta pretins nationala, 23 august. Atunci i s-a pus in carca acuza ca ar fi incendiat cinematograful 6 Martie din localitate, fiind arestat pentru o saptamana. Metoda diabolica a comunistilor care te urmaresc pana in panzele albe s-a probat si in cazul lui dupa ani, mai exact in 1978, in momentul in care Teatrul National din Bucuresti a fost devastat de un incendiu, aceasta cand tara era vizitata de o inalta delegatie de partid din China comunista, conform orientarii de atunci a lui N. Ceausescu. Pe artist l-au vizitat niste ofiteri de Securitate care l-au incoltit si l-au luat la intrebari. Ca dovada ca dupa ‘89 aceleasi personaje au ramas in functie si si-au continuat politica de umilire a oamenilor, in ianuarie 2003, atunci cand a ars Opereta, Corneliu Vasilescu a primit din nou vizita unor domni-tovarasi care l-au cercetat intr-un mod jignitor cautandu-i o presupusa culpa.
Arta eliberatoare
Poate toate aceste amanunte nu au nici o legatura cu arta sa abstracta, rupta de orice anecdotica. Fals! Aceasta poate fi o parere superficiala, venita din partea cuiva care nu intelege caile sinuoase si delicate ale procesului creator. Corneliu Vasilescu, avand sufletul torturat, si-a asumat totusi vocatia si a ajuns student al Institutului de Arta, aceasta dupa ce implinise 30 de ani. Aici, spre deosebire de lumea literatilor, lucrurile pareau sa stea mai simplu. S-a dovedit ca este la fel de greu. De la bun inceput s-a izbit de o anumita estetica proletculta care, desi intraseram bine in anii ‘60, continua sa functioneze. Corneliu Vasilescu si-a dat foarte bine seama ce distanta uriasa se intinde intre ceea ce faceau maestrii nostri atunci si tendintele artei occidentale. Desi patriot, intelegand ca rostul sau nu poate fi in alta parte decat in tara, simtul artistic ii cerea tot timpul o depasire a simplului realism. Desena constiincios, altfel spus isi facea temele, dar de fapt dorea cu totul si totul altceva.
Lirismul sublimat
Daca veti vizita expozitia lui de la Senso, veti fi cuceriti de ceea ce as putea numi abstractionism liric. Artistul a fugit mereu de figurativism deoarece i s-a parut ca este o servitute fata de o lume haina care i-a adus numai suferinta. A cautat astfel eliberarea intr-o cromatica exploziva si intr-un paienjenis al liniilor care ridica universul la puterea maxima. De aceea mi-a si spus ca dorinta lui cea mai fierbinte este aceea de a intra in Nirvana. Nu are nici o treaba cu budismul, dar simte ca numai intr-un spatiu curatat de orice determinatie s-ar simti cu adevarat liber si linistit.
Au trecut din 1990 atatia ani. Artistul a deschis de atunci numeroase expozitii. Nu a ocupat nici o functie importanta. Membru PNtCD, dupa ‘96 nu s-a dus precum altii ca sa-si primeasca rasplata fiindca "ai nostri" ajunsesera la putere. A ramas in propriul atelier unde a pictat ca sa uite si in alt fel ca sa-si distileze memoria. Am aflat ca in 1990, atunci cand era profesor la Liceul Tonitza, a fost agresat de mineri. De ce oare? Ce i-o fi atras la artist? Barba? Calitatea sa de penetist? Pictura ce-i umilea bunaoara pe Sabin Balasa si pe toti ceauseii lui mitologizati? Inca o dovada ca minerii de atunci nu aveau nici o legatura cu subteranele Vaii Jiului si erau instruiti sa se duca la o adresa sau la alta.
Corneliu Vasilescu ne vorbeste ca dintr-o alta lume. Lucrarile sale sunt un alfabet al starilor superioare, informale. z
» Corneliu Vasilescu este un om obisnuit care a facut din arta un refugiu si in acelasi timp o arma de atac. Pentru el abstractionismul si anticomunismul sunt ca si inrudite.
