Din 2005 până în 2012, producţia de gaze naturale a crescut în Statele Unite cu 33%, iar cea de petrol cu 28%; potrivit Administraţiei pentru Informaţii privind Energia, până în 2020, producţia de petrol a Americii de Nord o va depăşi pe cea a Arabiei Saudite, ceea ce va face plauzibilă independenţa energetică a SUA. În numai şase ani, preţul gazelor naturale a scăzut de patru ori, alimentând un proces de reindustrializare a Americii unic în Occident. Potrivit unui studiu realizat de IHS Cera, citat de Les Echos, revoluţia gazelor de şist a dus la crearea a 2,1 milioane locuri de muncă, incluzând şi economia indirectă, a generat o creştere cu 118 miliarde dolari a PIB-ului şi venituri bugetare de 75 de miliarde, în vreme ce venitul gospodăriilor americane a crescut cu 1.200 de dolari. La Bucureşti, profesorul Walter Russel Mead a povestit vineri că statul Dakota de Nord, unde se petrece cea mai mare parte a revoluţiei petrolului de şist, a devenit destinaţia unei noi „goane după aur”, unde şi un muncitor modest şi fără studii poate spera să obţină o slujbă bină plătită cu 80.000 până la 100.000 de dolari pe an.
Această abundenţă energetică regăsită a Americii nu a scăpat restului lumii, iar China, despre care se crede că deţine cele mai mari rezerve mondiale, a demarat recent operaţiunile de explorare. Până şi în Rusia, care deţine cele mai importante rezerve de gaze convenţionale şi unde monopolul Gazprom a descurajat cercetările privind gazele de şist, preşedintele Vladimir Putin a cerut o evaluare a resurselor în vederea unei exploatări viitoare.
Cum se anihilează o revoluţie industrială
În Europa, lucrurile se fac însă altfel. Potrivit cercetărilor realizate până în prezent, rezervele europene de gaze de şist sunt mai mari decât cele americane, dar, cu toate acestea, ni se spune că o revoluţie care să reproducă pe pământ european ceea ce se întâmplă în Statele Unite şi Canada este imposibilă. Există mai multe obstacole care stau în calea bunăstării europenilor, dintre care numai unele sunt obiective. Restul sunt ridicate de oameni şi mai ales de politicieni.
Printre barierele obiective care au fost enumerate se află lipsa unei industrii şi tradiţii extractive comparabile cu cea americană, lipsa unei infrastructuri (adică a unei reţele de conducte care să permită fluxul în ambele direcţii în funcţie de cerere şi ofertă) măcar apropiate de cea americană, diferenţele în structura geologică a straturilor gazeifere care ar face exploatarea mai costisitoare şi faptul că Europa este, spre deosebire de America, dens populată şi exploatarea s-ar face în apropierea unor comunităţi umane, spre deosebire de America de Nord unde se face în regiuni în care nu se găsesc aşezări omeneşti.
Una dintre cele mai serioase bariere artificiale, amintită şi de profesorul Mead, o reprezintă diferenţele legale în ceea ce priveşte drepturile de proprietate asupra resurselor minerale. Dacă în America acestea aparţin proprietarului terenului, care are astfel un interes direct în exploatarea lor, în Europa acestea aparţin statului. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care în Europa ostilitatea populaţiei este mult mai mare faţă de exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică. În absenţa unor proprietari concreţi, această „proprietate colectivă” generează opoziţia cetăţenilor faţă de „marile corporaţii” care „vin să ne ia resursele”, după cum demonstrează şi protestele privind exploatarea resurselor de aur de la Roşia Montană. Aceşti promotori ai noului naţionalism economic, anticapitalist şi antiglobalist, reprezintă un segment electoral semnificativ în întreaga Europă şi politicienii nu au ezitat să exploateze această resursă populistă de voturi. În Franţa, în 2011, organizaţiile de apărare a mediului au organizat proteste masive împotriva gazelor de şist (finanţate de lobby-ul nuclear, foarte puternic în Franţa, dar aceasta este altă poveste), iar preşedintele de la vremea aceea, Nicolas Sarkozy, în speranţa de a-şi îmbunătăţi scorul în sondaje, a promovat o lege privind interzicerea explorării şi exploatării gazelor de şist, deşi Franţa stă pe 4,7 miliarde de barili de petrol şi pe 3.870 miliarde de metri cubi de gaze care i-ar asigura consumul pentru 60 şi, respectiv, 80 de ani. Vineri, Consiliul Constituţional a declarat legea constituţională, iar guvernul actualului preşedinte, François Hollande, şi el aflat într-o deplorabilă situaţie electorală, a salutat ”o mare victorie pentru mediu şi o mare victorie politică”.
Decizia Curţii Constituţionale a Franţei a venit la două zile după ce Parlamentul European a adoptat mai multe amendamente la legislaţia europeană existentă, care introduc obligativitatea unor studii de impact asupra mediului în cazul activităţilor de explorare şi extracţie pentru hidrocarburile neconvenţionale. Totodată, eurodeputaţii au propus şi măsuri de combatere a conflictelor de interese, ceea ce presupune ca auditul să fie făcut de companii care nu au legătură cu industria extractivă şi de asigurare a informării şi consultării publicului. Toate aceste măsuri adaugă bariere birocratice suplimentare dezvoltării industriei de exploatare a gazelor de şist şi măresc considerabil costurile. Amendamentele urmează să fie aprobate în cele din urmă în Consiliul European, care s-a pronunţat deja în luna mai în favoarea dezvoltării acestor resurse şi unde se aşteaptă ca ţări precum Polonia şi Marea Britanie să se opună, dar curentul de opinie şi atmosfera politică sunt împotriva gazelor de şist. Amendamentele votate miercuri la Strasbourg vin cu două luni înainte de publicarea regulilor Comisiei Europene privind exploatarea gazelor de şist şi singurul motiv pentru care europarlamentarii s-au grăbit să le aprobe este că în 2014 vin alegerile europene şi vor să fie populari. Bătălia pentru gazele de şist în Europa a început şi nu se va da pe tărâmul economiei, al mediului sau tehnologiei, ci pe teren politic.
