La 1 ianuarie 2007, România adera la Uniunea Europeană. Tratatul de aderare fusese îndelung cumpănit și existase o perioadă lungă de pregătire a aderării. Eram membri ai Alianței Nord-Atlantice din 2004, după o tentativă nereușită în 1997. Eram printre ultimele țări europene aflate în afara spațiului comun, dar ne doream statutul de țară membră. Chiar dacă mai aveam de lucru din punct de vedere al standardelor europene, la 25 aprilie 2005, la Luxemburg, România a semnat Tratatul de Aderare.
Am împlinit, iată, 10 ani de când suntem membri ai Uniunii Europene. Un bun prilej de bilanț pentru cei care vor socoti, tehnic sau financiar, avantajele sau dezavantajele statutului de țară-membră. Fanii spațiului european vor veni cu argumentele fondurilor aflate la dispoziția noastră, dar nu numai. Pe lista „pozitivă“ se găsesc foarte multe alte lucruri: desființarea vizelor și libertatea de mișcare, libera mișcare a bunurilor și a capitalurilor, dreptul de a munci în țările europene dezvoltate, armonizarea legislației noastre cu cea europeană. Indirect, aderarea a dus la o prezență importantă a companiilor străine în România. Zece ani de statut european au schimbat România în bine.
„Eurocontestatarii“ (nu îi numesc eurosceptici, partidele românești sunt departe de construcțiile ideologice care au dus la Brexit sau au întărit Frontul Național francez) vor ataca cei zece ani pe aceleași culoare. Fondurile primite au fost prea puține și au făcut parte din jocul de interese occidental, iar vistieria națională e prizoniera vistiernicilor europeni. Desființarea vizelor și posibilitatea românilor de a lucra în țările-membre ne-au lăsat mai săraci cu vreo cinci milioane de români, care au plecat de nevoie și au acceptat orice slujbă, oricât de grea sau umilitoare. Pe de altă parte, companiile străine își transferă profiturile acasă, România fiind doar un spațiu de desfacere, o piață flămândă, care acceptă produse de calitatea a doua, îmbogățindu-i și mai mult pe bogații din Vest. Da, vor spune eurocontestatarii, se văd niște progrese, dar cu ce preț? Da, dar ce mai avem al nostru? Da, suntem europeni, dar în mai toate clasamentele suntem ori pe ultimul loc, ori printre ultimii.
Politicieni, analiști, economiști se află permanent într-o dezbatere despre avantajele și dezavantajele statutului României de țară-membră și chiar asupra viitorului Europei unite. Uneori, pe frontul dezbaterii apar spaimele: ne vom pierde identitatea națională, progresul va duce la căsătorii între persoane de același sex, laicitatea și corectitudinea politică vor transforma Europa în teritoriu musulman. Refugiații de război sau atentatele teroriste nu au fost teme pe agenda românilor. De ce ar trebui să devină?
Ambele tipuri de discurs sunt argumentate. Europa unită are probleme, noi avem probleme. În cifre însă, de la aderare, România a plătit o contribuție obligatorie la bugetul UE de 13,7 miliarde euro, dar a primit 39,8 miliarde euro. Pe scurt, am primit mai mult decât am cotizat, iar banii primiți au fost alocați în mod clar unor proiecte, adică au fost folosiți cu sens: de la drumuri și canalizări în mediul rural, până la companii de software din marile orașe. Practic, finanțările europene au acoperit toate câmpurile de dezvoltare ale României.
E drept, suntem la marginea Europei unite, și nu numai din perspectivă geografică. Suntem la margine din multe puncte de vedere. Suntem încă suferinzi după acea boală cruntă prin care am trecut: comunismul. Convalescența durează, iată, generații. Am fost zeci de ani victime ale unui sistem care a creat idoli falși, a smuls scara valorilor din peretele societății românești, ne-a făcut, simultan, victime ale prezentului și călăi ai viitorului. Un sistem care a ucis elitele în pușcării și a creat generații de supraviețuitori care au ales să plece privirea ca să nu li se taie capul. Generații fericite să plece de la fabrică sau de pe câmp cu o șaibă sau un șurub în buzunare sau cu un sac de grâu ascuns sub paie în căruțe. O supraviețuire care a alienat bunici, părinți, copii. Copii care, la rândul lor, au avut alți copii.
Aderarea la Uniunea Europeană a confirmat începutul schimbării din decembrie 1989. Libertatea cucerită atunci a trebuit gestionată corect, iar acest lucru nu s-a putut întâmpla de pe o zi pe alta. Desființarea reperelor după care a fost impus „omul nou“, împăcarea cu trecutul și asumarea acestuia, (auto)gestiunea ființei umane în raport cu statul democratic sunt procese îndelungi. Managementul schimbării e dificil în orice companie, darămite la nivelul unei țări. Statutul de membru UE ne-a asigurat asistență concretă și profundă în acest management al trecerii noastre de la răul comunist la democrație. Am cerut să fim primiți în Uniune și am arătat că vrem să fim altfel. Iar faptul că am fost primiți arată că au avut încredere în noi. La mulți ani!
