Butucul era un substitut al zeului autohton Crăciun, zeu solar întocmai ca Saturn al romanilor sau iranianul Mithra, a cărui moarte şi renaştere era sărbătorită în apropierea solstițiului de iarnă. Calendarul popular e din bătrâni iar legea lor e sfântă. În paginile lui nescrise, ajunse la noi din generație în generație precum limba maternă, descoperim o lume uitată, cu sensuri și înțelesuri proprii, guvernată de o mito-filozofie populară absolut fabuloasă, relatează Iulia Gorneanu.
IGNATUL ȘI INĂTOAREA – LEGENDĂ ȘI RIT SACRIFICIAL
În aproape toate mitologiile popoarelor focul reprezintă proiecția Soarelui pe pământ iar animalele sacrificate ritual în timpul sărbătorilor solare sunt întruchipările zoomorfe ale astrului venerat. Slăbit de efortul depus peste an, Soarele are nevoie de viață, de sânge, iar momentul în care omul arhaic s-a gândit să intervină pentru a-l salva, a fost în preajma solstițiului de iarnă, atunci când acesta lumina cel mai puțin. La noi, ziua în care s-a împământenit acest străvechi ritual se celebrează pe 20 și portă numele de IGNAT. Iar animalul sacrificat este porcul. La fel ca în cazul butucului, și de această dată este sacrificat, prin substituţie, zeul care moare şi renaşte anual, odată cu timpul.
Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, atât sacrificarea sângeroasă a porcului (animal asociat în antichitate divinităților vegetației) cât și ritualul de după înjunghiere (pârlitul – procedeu ce mimează incinerarea, spălatul şi acoperitul corpului, folosirea scării de lemn drept targă funerară, semnele făcute pe frunte, ceafă, spate, prepararea unor alimente ceremoniale şi pomana porcului) sunt reminiscențele unei practici preistorice strămutată de la echinocțiul de primăvară la solstițiul de iarnă. Se pare că la noi a ajuns pe filieră romană, obiceiul fiind atestat în perioada Saturnaliilor (17 – 23 decembrie), timp festiv consacrat lui Saturn, la origini zeu al semănăturilor. Porcul era considerat întruchiparea acestei divinități, a cărei moarte și reînviere avea loc la cumpăna dintre ani, adică – după vechiul calendar roman – la începutul primăverii.
Presupunând că Ignatul (20 decembrie) ar fi o sărbătoare de sorginte romană, nu trebuie pierdut din vedere faptul că majoritatea popoarelor vechi mizau pe funcția regeneratoare a sacrificiului, pe moartea violentă ce lasă energiile vitale neconsumate, făcând posibilă reînvierea. Din acest motiv, jertfele animaliere erau prezente în toate culturile lumii la cumpăna dintre ani, în pragurile anotimpurilor și ale vieții.
Femeile erau acelea care aveau grijă ca sacrificiul porcului să se desfășoare în anumite condiții de spațiu și timp: purificau locul prin tămâiere sau stropire cu apă neîncepută și alegeau momentul cel mai bun din zi, obligatoriu după răsărit și înainte de apus, atunci când soarele strălucește pe cer. Se spune că la tăierea porcului nu trebuie să asiste niciun om căruia să-i fie milă de animalul sacrificat, pentru că atunci ritualul își pierde eficiența iar carnea nu va mai fi bună.
În această zi demonismul ritual atinge cote maxime. Dacă până la pătrundea mithraismului în Dacia ceremonialul cerea jertfă umană, ulterior aceasta a fost înlocuită cu cea animală, considerată obligatorie („trebuie să vezi sânge în ziua de Ignat”). Supoziția că în vechime ritualul implica nu doar sacrificii animale este întărită de credința potrivit căreia “Ignatul are rânduit să moară negreşit un om în ziua sa“.
În acest context, trebuie amintit tăiatul ritual pentru obţinerea de remedii magice. Etnologul Antoaneta Olteanu vorbește despre sacrificare în această zi doar a porcilor negri. Copiilor li se făcea un semn pe frunte cu sângele animalului sacrificat ca să fie sănătoși, rumeni și feriți de deochi tot anul. În unele zone, se spunea că cine mănâncă din carnea unui porc negru se poate vindeca de dor și că untura lui este folositoare la descântecele de dragoste. Pentru magia neagră, la mare preț sunt copitele animalului sacrificat. Iar din sângele lui, amestecat cu făină, se zice că s-ar obține un leac tămăduitor.
În unele zone ale țării, sărbătoarea din 20 decembrie se numește INĂTOAREA. Severele interdicții de lucru, excepție făcând doar activitățile relaționate cu îndeplinirea ritului, făceau ca sărbătoarea să fie respectată cu strictețe tot de femei. Ele se temeau mai cu seamă de Inătoare, nevasta lui Ignat, o femeie cumplită care trăiește doar pentru a le pedepsi pe cele ce nu-i respectă ziua. Personaj mito-folcloric demoniac, Inătoarea le pocește pe femeile care lucrează de ziua ei sau le face să-și piardă vlaga. Tot ea, opărește mâinile celor care torc, marcând astfel încheierea perioadei în care femeile prelucrau firele naturale: cânepa, inul, lâna. Se spune că femeile care torc începând de acum și până de Bobotează își torc zilele, adică își scurtează viața.
DE LA NAȘTEREA SOARELUI NEBIRUIT LA NAȘTEREA DOMNULUI
Suntem în Ajun de Crăciun și e important să știm de unde vine și de când se prăznuiește. Să aflăm de ce, dincolo de cântecele de stea ce vestesc Nașterea, prin satele noastre se aud colinde cu texte despre leu, despre dulf, despre cerb, cântate războinic de bărbați grupați în cete, unii cu chipul acoperit de măști, alții purtând o recuzită de obiecte simbolice, ale căror semnificații s-au pierdut odată cu trecerea anilor. În opinia lui Petru Caraman „Crăciunul relevă numeroase reminiscențe folclorice de ordin mitologic, deoarece este sinteza tuturor solemnităților, cutumelor, superstițiilor şi riturilor ciclului păgân al sărbătorilor de iarnă, consacrate cultului soarelui şi, totodată, cultului morţilor”.
Natalis Solis Invincit și Saturnaliile Romane
În primele ei veacuri, biserica Creștină nu a celebrat Crăciunul, data nașterii lui Iisus Hristos nefiind precizată în textele cărților sfinte. Totuși, oamenii se pregăteau în această perioadă a anului pentru cea mai importantă sărbătoare a lor. Aceasta avea loc – deloc întâmplător – pe 25 decembrie și era cunoscută sub numele de Naşterea Soarelui Nebiruit. După vechiul calendar, aceasta era data solstițiului de iarnă, moment în care ziua începea să crească iar soarele renăștea, dând de veste că a biruit încă o dată forțele întunericului. Totodată, ziua de 25 decembrie se situa undeva la mijlocul Saturnaliilor romane, sărbătoare ce îl venera pe zeul Saturn, străveche divinitate de origine italică, patron al muncilor agricole și al roadelor pământului.
Mithra – Zeul Persan al Luminii
În perioada antichității, cultul zeului persan al luminii, Mithra, a pătruns și s-a răspândit cu repeziciune pe întreg teritoriul Imperiului Roman. În acest sens stau mărturie atât numeroasele temple și sanctuare, cât și relicvele ceremoniale ajunse până la noi prin intermediul colindelor. Nașterea lui Mithra era prăznuita tot la 25 decembrie, când lumea cea veche cinstea Naşterea Soarelui Nebiruit, cele două sărbători contopindu-se ulterior.
„Intrând cultul lui Mithras la romani, aici a aflat calendarul reformat prin Iuliu Cezar și s-a întâlnit mai deodată cu Sol Invictus, cu care s-a și identificat și a cărui sărbătoare s-a ținut asemenea la solstițiul de iarnă, crezut pe atunci în 25 decembrie, într-o zi cu Natalis Solis Invincit.” (Anastasie Marian Marienescu – „Cultul păgân și creștin. Sărbătorile și datinile romane vechi”, 1884)
Ulterior, fundamentele mithraismului fiind în bună măsură apropiate de cele ale creștinismului, populația nu a opus rezistență atunci când biserica creștină a hotărât, abia în secolul al IV-lea, să instituie sărbătoarea Nașterii lui Iisus Hristos în aceeași zi de 25 decembrie.
Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos
După cum se observă, până în anul 354, când biserica creștină – pentru a contracara sărbătorile păgâne prilejuite de renaşterea zeilor solari – a consfințit la Roma sărbătorirea Nașterii Mântuitorului, au existat cel puțin trei divinități venerate în această zi. În toate cazurile era vorba de zeități care mor și învie iar frânturi din serbările și ceremoniile închinate lor sunt încă vii în hotarul satului.
Așa cum sublinia istoricul francez Albert Bayet (citat de Gabriel Gheorghe în Studii de cultură și civilizație românească), „nici împărații, nici Biserica nu pot să modifice brusc modul de gândire și de viață instituit de acţiunea lentă a secolelor. (…) Teologii repetă mereu că-i păcat a celebra ziua solstiţiului de iarna, sărbătoarea zeului solar Mithra (a Soarelui, a lui Saturn etc.), dar cum toată lumea continuă s-o serbeze, Biserica face din ea sărbătoarea Naşterii Domnului. Astfel, creştinismul triumfă în lege, iar păgânismul triumfă în fapte.”
CRĂCIUN – MOȘUL NOSTRU RĂU ȘI BUN
Moș Crăciun e cel care încheie șirul sfinților – Moși ce patronează sărbătorile de sfârșit de an, Moș Andrei, Moș Niculae, Moș Ajun, simbolizând îmbătrânirea timpului calendaristic. Poate fi o reprezentare folclorica a lui Cronos, Zalmoxe sau a lui Saturn Senex, cel care dăruia oamenilor un trai ușor și fericit.
În cartea sa „Universul mitic al românilor” Victor Kernbach îl descrie pe bătrânul Crăciun ca pe „un personaj antropomorf, cu alură rurală”. Ca personaj mito-folcloric, după cum apare în colindele românești, Crăciun este ba un cioban cu turme nenumărate, uneori numit chiar stăpânul păstorilor, ba un sfânt bătrân care apare în compania lui Dumnezeu. Legendele povestesc însă că ar fi soţul Crăciunesei, care, furios că soţia sa a găzduit-o pe Maica Domnului şi a ajutat-o să-l nască pe Iisus i-a tăiat mâinile. Maica Domnului însă nu a lăsat lucrurile așa, punându-i bătrânei Crăciunese mâinile la loc și transformându-le în aur curat. Atunci, cuprins de spaimă în fața minunii săvârșite de Maica Domnului și bucuros că şi-a văzut nevasta întreagă, Crăciun a aprins un rug enorm în curte şi a început să joace de bucurie în jurul focului, împărțind daruri tuturor celor prezenți.
În toate aceste legende populare apare imaginea lui Moș Crăciun în contextul Nașterii Mântuitorului, însă de fiecare dată este specificat faptul că în acel momentul, personajul nostru era deja bătrân, deci anterior venirii pe lume a pruncului Iisus. Oricum, prin portretul făcut Crăciunului (un bătrân beţiv, avar, invidios pe posibilul „concurent” nou născut şi deosebit de brutal), imaginea acestei divinități străvechi putea fi, în timp, eliminată din mentalul colectiv și înlocuită definitiv cu cea a lui Iisus Hristos, expresie a bunătății și a dreptății. Din fericire nu s-a întâmplat așa iar de atunci, în fiecare an, pe 25 decembrie, românii îi așteaptă pe amândoi să le bucure sufletul și să le lumineze viața.
LEGENDĂ. Crăciunul, Crăciuneasa şi fetele ei
Când s-a încep lumea, oamenii lucrau la lună, noaptea, cum ar lucra ziua, la lumina soarelui, că erau mai credincioşi, nu erau legile împărţite. Maica Domnului s-a simţit grea de Ovidenie. Pe atunci era unul, Crăciun. Acela pornise 12 cară cu povară la moară. El era aşa de rău că nu lăsa pe nimene să doarmă noaptea; pe fete, pe femeie le bătea, că toate erau betege şi stâlcite. Când a pornit el de acasă, mă-sa le-a zis fetelor: „De-amu culcaţi-vă câte oleacă pe rând, pân’ ce el va veni, şi apoi voi dormi eu.” Când venea el trăsnind, huind – mă rog, 12 cară cu povară – toate trebuia să fie cu furcile-n mână.
Vine Maica Domnului în ziua de Ajun la femeie lui Crăciun: „Mă rog, lasa-mă să fac la D-ta!”. „Bucuroasă te-aş lăsa, dară am bărbat tare rău. Uită-te la fetele mele: una-i şchiopă, alta-i oarbă, a treia-i oloagă. Da’eu uită-te ce am pe trup şi pe mâini!”. Era toată ucisă. Maica Domnului ştia. „Lasă-mă, te rog, măcar în ocol să mă duc.” Ea a lăsat-o. Atunci încă nu erau stele pe ceri, numai luna îmbla, şi oamenii la lună lucrau. Cum l-a născut pe Domnul Hristos, boii l-au aburit şi femeia lui Crăciun i-a ajutat – atunci s-a arătat şi luceafărul de sară pe casa lor şi apoi stelele. Crăciun vede de departe şi zice: „Oare ce-au făcut nebunele cele de mi-au aprins casa?”Trimite Crăciuneasa pe fata cea ciuntă cu rodini la Maica Domnului. Maica Domnului i-a pus mâinile din aur la loc. Trimite pe cea şchioapă, i-a pus piciorul. Trimite pe cea oarbă, i-a pus ochii. Vine Crăciun spre casă şi se miră: vede stelele pe ceri, luceafărul de miezul nopţii, luceafărul de dimineaţă, apoi zorile de ziuă, ziua şi pe urmă soarele răsărind. Crăciun, când a văzut aceste toate, auzând și cine se află la dânsul, a cunoscut puterea lui Dumnezeu. A mers de-a adus-o pe Maica Domnului în casă și a cinstit-o – căci, mă rog, a văzut că-i sfântă, fără păcat.
(Culeasă de Elena Niculiţă-Voronca de la Maria Cloșca şi publicată în Datinile şi credinţele populare româneşti, Cernăuţi 1903)
