Inspirat de dobândirea independenței de stat, la 10 mai 1877, omul de cultură D.A. Laurian, fiul unuia dintre cei mai fervenți luptători din Revoluția de la 1848, şi profesorul Ștefan Mihăilescu au început să tipărească cotidianul politic, cu foileton literar, „România Liberă”.
În paginile publicaţiei au semnat mari nume ale culturii și istoriei țării: Barbu Ştefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale ori Titu Maiorescu. În cei 140 de ani de existență, cotidianul „România Liberă” a relatat și a fost martor la scrierea istoriei României moderne.
Cel dintâi cotidian care „a schimbat fizionomia ziarului românesc”
În 15 mai 1877, a fost tipărit primul număr al „României Libere”, la București. Publicaţia a primit numele în cinstea evenimentului istoric care avusese loc cu numai cinci zile înainte, proclamarea independenţiei României. Fondatorul cotidianului a fost omul de cultură Dimitrie August Laurian, fiul lui A.T. Laurian, caracterizat de Nicolae Bălcescu drept ”cel mai clarvăzător spirit de la 1848”. Împreună cu profesorul Ștefan Mihăilescu, Laurian a pus bazele ”ziarului intelectual”, după cum l- a apreciat Nicolae Bacalbașa, în Istoria presei româneşti a lui Nicolae Iorga.
De la bun început, în cuvântul de deschidere, ziarul își definea poziția de „organ al unui grup care represintă ideile unei stânge moderate, ale unei junimi care și-a făcut creșterea politică în observarea durerilor de cari suferea societatea noastra de azi si in studierea marilor cugetatori positiviști (…), vom lupta azi în presă, mâine la graniță, pentru existența independentă și liberă a unei Românii prospere, ne vom sili să punem o piedică ignoranței sau calculelor greșite, cari ar periclita sântul patrimoniu al străbunilor noștri”.
Fără să fie „meșteșugari ai ziarelor”, Laurian și Mihăilescu erau „oameni culți și cu talent, ei au pus umărul și au împins, cu succes, presa română, către țărmul înflorit al intelectualismului”, mai spunea Bacalbașa.
Citește și: Povestea Laurienilor: Tatăl fondatorului ziarului „România Liberă”, luptător în Revoluția de la 1848
Dimitrie August Laurian a călcat pe urmele tatălui său și s-a impus în cultura română îndeosebi prin activitatea jurnalistică. Profesor și funcționar în Ministerul Culturii, s-a implicat în reforma învățământului românesc din 1898. Înainte să fondeze ziarul „România Liberă”, a pus bazele unei reviste literare și științifice… citește mai departe aici …
A fost considerat cel dintâi ziar care „a rupt monotonia și a schimbat întrucâtva fizionomia ziarului român”, căci, deși semăna cu Telegraful, „pe care lupta să-l înlocuiască în simpatiile publice”, a însemnat un pas înainte în presa română , din punct de vedere al înfățișării cu mult mai literare, a apreciat și Nicolae Iorga, în a sa Istorie a presei românești.
Astfel, spunea istoricul, „aproape întregul tineret şi aproape toată intelectualitatea a înțeles superioritatea asupra Telegrafului. De aceea, şi toate talentele mari care se năşteau pentru publicitate – Barbu Ştefănescu Delavrancea, A.Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, D. Racoviță – începură să iscălească în paginile României Libere”.
În 25 mai 1877, ziarul prelua ședința Senatului din 21 mai, în care era consfințită independența României: „Cunoaşteţi că şi Camerele legiuitoare a României, că întreaga naţiune, au proclamat ziua memorabilă de astăzi 10 Maiu, în unanimitate independenţa României, rupând legăturile cu semiluna, cari legături necomodate timpului modern împiedicau naţiunea în calea sa de pace, în civilizaţiunea ce cu atâta ardoare au îmbrăţişat-o”.
„România Liberă” devine organ junimist din 1880, ca și „Timpul”. D. A. Laurian aduce în paginile ziarului semnăturile unor scriitori tineri, de talent, între care I.L. Caragiale – trei articole apărute în ianuarie 1887, sub titlul „Cercetare critică asupra teatrului”, Alexandru Macedonski – cu o recenzie la „Chant de la Roumanie de Marie Nizet”, Duiliu Zamfirescu – cu schița „Singurătate” sau cu „Scene şi portrete din Dobrogea”. S-au adăugat foiletoane săptămânale semnate de Don Padill. Alexandru Vlahuță a publicat articolul „Depărățeanu”, cu versurile-răspuns la o cronică ritmată a lui Don Padill şi corespondență literară. Spre sfârșitul anului 1888, și Mihai Eminescu a semnat două articole în „România Liberă”.
„Hagi Tudose” a lui Delavrancea, în „România liberă”
Un colaborator de prestigiu al ziarului a fost Barbu Ştefănescu Delavrancea, care semnează, între anii 1881 și 1884, cronici de artă, teatrale, muzicale, unele cu pseudonimul Argus. Fără semnătură, apar articolele „Haşdeu”, „Salonul 1883”, „Pictura”, şi cu semnătura De la Vrancea, nuvela „Sultănica”. Din „Lupta Literară”, i se reproduc în „România Liberă” fragmente din „Hagi Tudose”.
Conferințele lui Titu Maiorescu ținute la Ateneul Român sau la Clubul presei erau rezumate şi comentate pe larg în „România Liberă” de către Delavrancea sau alți colaboratori. Foiletonul ziarului mai conținea texte originale şi traduceri din literatura universală, amintește Ion Hangiu, într-un Dicționar al presei românești.
Dimitrie August Laurian a continuat să fie director al ziarului până în 14 iunie 1889, an în care „România Liberă” a fuzionat cu publicația Epoca, iar în locul lor apare „Constituționalul” (1899-1900).
Citește și: Inedit. Foiletonul literar „România Liberă”, cu versuri din Vlahuță și Hașdeu
„Vom încerca poezia, romanul, nuvela,…, reproduceri de bucăți alese ale literaturii epocilor trecute, bucăți rare şi uitate, ca ele să devie cunoscute şi accesibile noii generații”, anunța primul număr… citește mai departe aici ….
Ziar pentru apărarea intereselor naționale
Regăsim cotidianul „România Liberă” din nou pe piață din 1915, cu o apariție neregulată, însă. Descriindu-se „ziar pentru apărarea intereselor naționale”, este publicat din 20 octombrie 1915 până în iulie 1916 și apoi din 18 noiembrie până în 19 decembrie 1918. În această perioadă, este editat de un comitet, iar prim-redactor este T. Grigoriu-Temis, conform compendiului Istoria publicațiilor românești.
Din 25 aprilie 1916, ziarul își schimbă subtitlul în „Publicațiune patriotică-literară”, având în vedere contextul istoric (România intră în Primul Război Mondial în vara anului 1916), iar T. Grigoriu-Temis devine director. Mai întâi, cititorii sunt anunțați că în ziar publică scriitori români, apoi se anunță că este editat de un comitet. În 1918, director este Vasile Pop. Practic, avea o singură pagină, cea de a doua fiind rezervată publicității. Cu toate acestea, și în acest format, încearcă să abordeze o paletă largă de probleme, în afară de latura politică: erau distribuite și articole pe teme sociale și culturale. Unele încep să fie semnate, intitulate și ilustrate.
„România Liberă” nu mai apare în următorii șapte ani. O regăsim pe piață în 1925, avându-l ca director tot pe T. Grigoriu-Temis. Continuă cu o apariție neregulată: din 1925 până în 1930, în 1933, apoi între 1935 și 1940.
Între 1943 și 1944, apare un ziar ilegal, cu același nume, la Paris, scos de antifasciștii români participanți la Rezistența Franceză. Concomitent apare și o ediție în limba franceză.
Confiscarea de către comuniști
Din 28 ianuarie 1943 până în 23 august 1944, numele „România Liberă” este confiscat de comuniști, care tipăresc în ilegalitate un ziar sub această marcă. Apoi, cotidianul Consiliului Național al Frontului Democrației și Unității este editat până în decembrie 1989. Datele cuprinse în Dicționarul presei literare românești ne arată că, din 1945, responsabil pentru conținutul ziarului era redactorul Grigore Preoteasa, iar până în 1950, apare cu subtitlul „Cel mai mare ziar de informație şi reportaj”.
Din 1950 până în 1968, este organul de presă al Sfaturilor Populare. Din 1969 până în 1980, este cotidianul Consiliului Național al Frontului Unității Socialiste.
„Ziar de luptă patriotică şi antifascistă în perioada pregătirii şi desfăşurării revoluției de eliberare socială şi națională de la 23 august 1944, «România Liberă» militează, alături de „Scânteia” (din 1931), pentru democratizarea vieții publice, pentru reformele inițiate de Partidul Comunist din România. La partea literară a ziarului colaborează, în anii 1945-1950, Al Graur, G. Macovescu, G. Ivaşcu, Mihnea Gheorghiu, I. Mihăileanu, P. Constantinescu-Iaşi, Dragoş Vrânceanu, Aurel Baranga, M. Sadoveanu, Tudor Arghezi, M. Beniuc, Zaharia Stancu. ‚«România Liberă» publică numeroase reportaje de pe şantierele construcției socialiste, articole şi note despre manifestări ştiințifice, artistice şi culturale, anchete şi interviuri cu oameni de ştiință si cultură, artişti şi scriitori. Dintre rubricile culturale şi literare ale ultimului deceniu şi jumătate (anii 1980), se rețin: Fişier Bibliografie, Cărți noi în librării, Vitrina cărții, la care colaborează Adriana Iliescu, Emil Manu, Ion Draganoiu, Mirela Roznoveanu, Florica Ichim. În paginile ziarului sunt dezbătute diverse aspecte ale artei şi dramaturgiei româneşti contemporane. Colaboratori: Mihai Pop, Pompiliu Marcea, Virgil Teodorescu, Dumitru M. Ion, N. Moraru, Gh. Dinu, Matei Socor, Const. Sârbu, I. Butnaru”, consemnează Ion Hagiu, în Dicționar al presei literare românești, apărut în 1987.
Eliberarea. „România Liberă” redevine vocea oamenilor: Somnul rațiunii naște monștri
Din 23 decembrie 1989, „România Liberă” redevine publicația de dinaintea instalării comunismului. Se intitulează „ziar independent de opinie, informație și reportaj”. În frontispiciul cotidianului sunt scrise cuvintele: „Somnul rațiunii naşte monştri.”
Primul număr se deschide cu editorialul „Nimeni nu ne mai poate smulge victoria supremă”, urmat de „Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale” şi de articole semnate de Ion Pavelescu, Ion Medoia, Virgil Lazăr, Emil Munteanu, Marius Georgescu.
Primele numere apar cu subtitlul „Cotidian al tuturor forțelor patriotice şi democratice din România”, iar de la 1 ianuarie 1990, cu subtitlul ”Ziar independent de opinie, informație și reportaj”. Nr. 19 şi 20 sunt dedicate lui Mihai Eminescu, cu prilejul împlinirii a 140 de ani de la naştere. Colaborează cu articole: Ştefan Augustin Doinaş, Dan C. Mihăilescu, Monica Spiridon, Mirela Roznoveanu, Ana Blandiana, Dumitru Micu. În numărul din 9 iunie 1990, se publică mărturii ale unor oameni de cultură, printre care: Ana Blandiana, Doinea Cornea, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Dan Petrescu, precum şi extrase din cuvântarea lui Eugen Ionescu, ținută la 21 februarie 1989, în Parlamentul European: „În momentul în care construcția Europei devine realitate, există o țară care se află în ceasul cel mai nefericit al istoriei sale, în pragul dispariției sale ca popor, în pragul ieşirii sale definitive din Europa.”
Semnează articole: Octavian Paler, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Mihai Creangă, Pia Rădulescu, Florin Gabriel Rădulescu, Sorin Roșca Stănescu, Gabriel Liiceanu, Ion Marcovici, Igor Butnaru, Marius Georgescu.
Atitudinea de independență a ziarului față de politica Frontului Salvării Naționale şi sprijinirea manifestațiilor paşnice din Piața Universității îi atrage întreruperea apariției în zilele de 14-18 iunie 1990. Deşi este acuzat de „incitare la violență” şi „acte iresponsabile”, ziarul rămâne o tribună de propagare a tuturor ideilor democratice capabile să contribuie la accelerarea progresului civilizației româneşti, declarându-se împotriva restrângerii libertății presei (nr. 145/ 1990).
În caseta tehnică a acestui număr figurează Octavian Paler (director onorific), comitetul director fiind alcătuit din: Petre Mihai Băcanu, șeful secției Eveniment, Mihai Creangă și Anton Uncu, redactori-şef, Florica Ichim, secretar general de redacție, Corneliu Vlad, şeful secției Externe.
