Considerat de istoricul Nicolae Iorga cel dintâi cotidian care a schimbat ”fizionomia ziarului românesc”, în România liberă au iscălit Barbu Ștefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, dar și fondatorul ”Junimii”, Titu Maiorescu.
De la lansarea sa, în mai 1877, ziarul lui Dumitru August Laurian și al profesorului Mihăilescu a atras ” toate talentele mari care se năşteau pentru publicitate”, aprecia Nicolae Iorga, în ”Istoria presei românești”. Laurian a adus în paginile ziarului semnăturile unor scriitori de talent, mai cu seamă după 1880, când România liberă se declară organ junimist; publicând Duiliu Zamfirescu, Alexandru Vlahuță și Barbu Ștefănescu Delavrancea, dar și D. Racoviță și Titu Maiorescu.
Duiliu Zamfirescu, autorul celebrelor fresce sociale ”Viața la țară” și „Tănase Scatiu”, a început să publice în România liberă în 1882, unde a semnat, cu pseudonimul ”Don Padil”, rubrica ”Palabras”. Din 1883, prin colaborarea cu Rl, i s-a deschis ușa cenaclului ”Junimea”, publicând, din 1884, și în ”Convorbiri literare” și purtând o corespondență fructuoasă cu Titu Maiorescu, până în 1913.
Și Alexandru Vlahuță, autorul ”României pitorești”, a semnat în România liberă, începând cu 1882, iar atmosfera din redacție, precum și colaborarea cu Zamfirescu și Delavrancea, i-au inspirat romanul ”Dan”, publicat în 1893, dar primit nefavorabil de critica vremii.
Un colaborator de prestigiu al ziarului a fost Barbu Ştefănescu Delavrancea, care a semnat, între anii 1881 și 1884, cronici de artă, teatrale, muzicale, unele cu pseudonimul ”Argus”. Fără semnătură, au apărut articolele „Haşdeu”, „Salonul 1883”, și„Pictura”. Între 9 și 15 martie 1983, a publicat fragmente din ”Sultănica”, marcând, practic, debutul scriitorului ca nuvelist. Din „Lupta Literară”, i se reproduc în „România Liberă” fragmente din „Hagi Tudose”. Pe lângă reputația de scriitor și ziarist, Delavrancea și-a creat și un renume de spadasin, fiind poreclit de apropiați ”Duelius Superbus”. În 1884, pe când semna la ”Epoca”, a încrucișat sabia cu Alexandru Djuvara , redactorul-șef al ziarului liberal ”L`Etoile Roumaine”, în urma unor repetate atacuri violente în presă. ”După câteva reprize, Alexandru Djuvara refuză să se mai bată, declarând că este obosit. Și duelul se oprește aici”, nota Constantin Bacalbașa, în ”Bucureștii de altădată”.
Citește mai multe despre istoria ziarului România liberă și despre dinastia Laurienilor:
„România Liberă”, 140 de ani de istorie. De la ziarul independenţei de stat, la ziarul revoluţiei anticomuniste
Inedit. Foiletonul literar „România Liberă”, cu versuri din Vlahuță și Hașdeu
Povestea Laurienilor: tatăl fondatorului ziarului „România Liberă”, luptător în Revoluția de la 1848
Dinastia intelectualilor Laurian, fondatorii „României libere“România Liberă și Războiul de independență: S-au luptat ca niște lei copiii Carpaților și au înscris cu sângele lor o frumoasă pagină de istorie
Din 1862, și Petre Ispirescu a semnat în România liberă, iar, în 1887, Ion Luca Caragiale apublicat trei articole, reunite sub titlul ”Cercetare critică asupra teatrului”. În România liberă, au mai publicat și Alexandru Macedonski – o recenzie la „Chant de la Roumanie de Marie Nizet”, dar și Mihai Eminescu – două articole, către sfârșitul anului 1888.
”E deci cestiunea dacă ne aflăm în adevăr în preziua unor evenimente care să decidă în mod hotărîtor poziţiunea ţării ca stat civilizat şi constituţional, întemeiat pe cerinţele dreptului modern şi ale exigenţelor prezentului, dacă avem încă puterea de-a întări şi îmbunătăţi situaţiunea dinlăuntru prin reforme înţelepte şi măsuri corespunzătoare cu ele, dacă avem voinţa de a continuă, în interesul bine înţeles al ţării, programul politic inaugurat în martie anul trecut, sau dacă din nou tendinţele adverse ale grupurilor politice cu aspiraţiuni învechite şi egoismul glacial al ambiţioşilor politici vor ridica piedici în calea dezvoltării naţionale”, scria Mihai Eminescu, în 13 ianuarie 1889, în România Liberă.
Conferințele lui Titu Maiorescu ținute la Ateneul Român sau la Clubul presei erau rezumate şi comentate pe larg în „România Liberă” de către Delavrancea sau alți colaboratori, notează și Ion Hangiu, într-un ”Dicționar al presei românești”. Mai mult, după ce, în 1884, tratativele de colaborare din junimiști și liberalii brătieniști au eșuat, ostilitățile dintre cele două grupuri parlamentare au crescut, iar Titu Maiorescu va publica în Rl, într-un ciclu, la sfârșitul lui 1885, o serie de articole în care critică guvernarea liberală, catalogând-o ” absolutism deghizat sub forma constituțională”, relata Bacalbașa, în ”Bucureștii de altădată”.
”Până și junimiștii devin violenți. Ziarul lor, România liberă, scria, la începutul lui iunie: ”Se afirmă că opoziția este hotărâtă să răspundă la brutalitățile administrației cu lovituri de revolver. Cine seamănă vânt, culge furtună.” Iar Titu Maiorescu , fruntaș junimist și unul din oamenii cei mai liniștiți, devine în Cameră foarte agresiv, încât majoritatea și președintele nu-l lasă să vorbească”, mai povestea, în 1896, Bacalbașa.
Din 1884, „România Liberă” a început să editeze foiletonul literar omonim. A apărut săptămânal, din 16 septembrie până în 4 noiembrie, și conținea fragmente literare din operele vremii, dar și traduceri… citește mai departe aici …
Cancanuri despre care a scris ”România liberă”
* În 1885, la premiera piesei lui Caragiale, „D-ale carnavalului”, criticul de teatru al Rl Dimitrie Racoviță, care semna cu pseudonimul ”Sphinx”, a fluierat, însă Caragiale a crezut că autorul fluierăturilor era Constantin Bacalbașa, care publicase, în ”Drepturile omului”, ”o scurtă critică în care am spus adevăruri neplăcute (…) iar Caragiale îmi purtă multă vreme pică”.
”(…) După cele două mari izbânzi, Caragiale mai scrise o a treia comedie de moravuri, D-ale carnavalului, pe care Comitetul teatral o premie cu câteva mii de lei. Însă premiul se dedea autorului, nu piesei. Piesa era cu totul inferioară celor două înaintaşe. În reprezentaţie, piesa nu numai căzu, dar fu şi fluierată. În Drepturile omului am scris o scurtă critică în care am spus adevăruri neplăcute asupra piesei, iar Caragiale îmi purtă multă vreme pică, atribuindu-mi pe nedrept şi paternitatea fluierăturilor. Adevărul era altul, acel care fluierase era Dimitrie Racoviţă, criticul teatral al ziarului România liberă, care semna Sphinx. Şi alături de el au mai fluierat câţiva. D-ale carnavalului a părăsit repede scena, spre a nu se mai reîntoarce. […]”, mai nota Constantin Bacalbașa.
* În 1889, România liberă scrie despre unul din cele mai mari scandaluri amoroase ale vremii: Caragiale a fost prins de Constantin Nottara în pat cu soția sa, actorul exclamând: ”Coane, am înțeles să-mi iei nevasta, dar și halatul, și papucii?!". ”Balamuc la Teatrul National din cauza boroboațelor directorului. Scandalul pornise de la surprinderea directorului, de către Nottara, în patul soției sale, actrița Amellia Wellner, cu care era căsătorit încă din octombrie 1883".
