de Dennis Deletant
Revoluţia Română a fost pentru mine şi o revoluţie personală. Ca să-l citez pe Andy Warhol, celebrul pictor american, revoluţia mi-a adus cele „cincisprezece minute de celebritate”, întrucât m-a catapultat, pe mine, dar şi studiile româneşti de la Şcoala de Studii Slavonice şi Est Europene din cadrul Universităţii din Londra, în atenția publicului britanic.
Pe 16 decembrie 1989 eram acasă, la Londra, și, în timp ce mă uitam la știrile de la televizor care prezentau protestele de la Timişoara, sună telefonul. Era John Simpson, editorul departamentului de știri externe al postului de televiziune BBC, care mă invita în redacția de ştiri ca să discutăm despre situaţia din România.
În luna mai a aceluiaşi an, John mă rugase să-i recomand nişte persoane de contact din România pentru un documentar pe care îl realiza despre măsurile draconice de austeritate ale lui Ceauşescu şi planurile sale de a „reduce numărul” sau, mai exact, de a desființa, treptat, aproape jumătate din cele paisprezece mii de sate câte erau atunci în România.
John vroia să-l însoţesc în acea călătorie, eu însă nu puteam merge cu el pentru că cu câteva luni înainte, în decembrie 1988, fusesem declarat persona non grata de către autorităţile române. Motivele: „comentarii ostile făcute în presa britanică la adresa regimului din România” și „activități împotriva orândurii socialiste.” Printre acestea din urmă, aflasem, în 2009, din dosarul meu de Securitate, erau și întâlnirile pe care le-am avut, în august 1986, la București, cu domnul Corneliu Coposu. La rugămintea mea, domnia sa mi-a povestit atunci despre legăturile pe care Partidul Național Țărănesc le avusese cu autoritățile britanice în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
Dar să revin la cele întâmplate în iarna lui 1989. O maşină a BBC a venit să mă ia la sediul lor şi l-am pus astfel pe John la curent cu încercările lui Ceauşescu de a-şi menţine regimul făcând tot mai des apel la unitatea naţională şi la demonstraţii regizate de susţinere a politicii sale, culminând cu discursul său ţinut la cel de-al XIV-lea Congres al PCR, din 20 noiembrie 1989, la care sala s-a ridicat de peste treizeci de ori în picioare ca să-l ovaţioneze.
Pe 20 decembrie, după discursul televizat al lui Ceauşescu către popor, discurs care a fost urmărit şi de BBC, John m-a întrebat direct: „Dennis, crezi că ăsta e sfârşitul lui Ceauşescu?” Până la evenimentele din Timişoara, mă gândisem că Ceauşescu va supraviețui valului de schimbări din Europa Centrală, dar apariţia lui la televizor, alături de gerontocratica sa soție, cu o faţă parcă împietrită, şi de membrii aproape fosilizaţi ai Biroului Politic, m-a convins că acest moment reprezenta începutul sfârşitului pentru acest regim, aşa că i-am răspuns lui John: „Da, e cântecul său de lebădă.” La care John mi-a replicat: „Bine, atunci mă voi duce în România, dar aş vrea să fii persoana mea de contact, aici, la birou, cât timp sunt plecat.” Aşa a început pentru mine o săptămână de muncă aproape neîntreruptă la sediul BBC (timp de două nopţi nici n-am dat pe-acasă, am dormit într-un birou al postului).
Ca „persoană de contact” la Londra am avut acces la rapoartele celor mai importante agenţii de presă internaţionale şi la imagini televizate de echipele de filmare a treizeci și șase de posturi de televiziune internaţionale care transmiteau din diferite colţuri ale României.
John a ajuns în România, împreună cu echipa sa de filmare, prin Iugoslavia, aeroportul Otopeni fiind închis în urma incidentului armat soldat cu mai multe victime. Pe 26 decembrie, m-a sunat din capitala României rugându-mă să mă alătur lui cu o a doua echipă de filmare. Pleca de la premisa că, deoarece Ceauşescu fusese executat cu o zi în urmă, interdicţia în ce priveşte intrarea mea în ţară n-avea să mai fie aplicată. Așa că pe 29 decembrie, împreună cu două echipe de cameramani, reporteri și redactori de la BBC, am luat un avion spre Varşovia şi, după patru ore de aşteptare, ne-am îmbarcat în direcţia Sofia, la bordul unui avion al companiei bulgare Balkan Airlines.
Am ajuns acolo la o oră după miezul nopții. Am dormit pe jos şi pe apucate, în aeroport, până când, pe la șase dimineața, am reușit să facem rost de maşini pentru călătoria spre Bucureşti: două Mercedesuri bleumarin închiriate de la compania Hertz şi un jeep negru, toate cu şoferi bulgari. Șoferul jeepului era însoţit de ceea ce cred că era un ofiţer bulgar de Securitate în civil. Am mers cu viteză mică, prin nămeţi de zăpadă, până la Ruse, pe Dunăre, unde am hotărât să ne odihnim înainte de a trece graniţa în România, pentru că abia ne mai ţineam ochii deschişi de nesomn.
În timpul cinei de la hotel ne-am întâlnit cu doi reporteri britanici care tocmai veneau din România şi se întorceau în Marea Britanie. Eram atât de epuizat în momentul acela încât toate relatările lor şocante despre schimburile de focuri din Bucureşti le ascultam fără reacție. În schimb, cele relatate au avut îndeajuns impact asupra celor doi redactori de ştiri de la BBC, care era clar că veniseră pregătiţi să arate care era afilierea noastră, pentru că au desfăşurat două steaguri britanice mari şi le-au fixat pe capota celor două Mecedesuri.
În dimineaţa următoare, pe 31 decembrie, am trecut, într-un convoi singuratic, de trei maşini, podul peste Dunăre ca să ajungem la punctul de frontieră Giurgiu. Fiind singurul vorbitor de limba română din grup, am tradus pentru ceilalţi şi i-am explicat ofiţerului de la paşapoarte că ne alăturam unei alte echipe BBC, care se afla deja la Bucureşti şi, fără alte complicaţii, după ce am plătit fiecare cei 40 de dolari pentru viza pe care ne-a ştampilat-o în paşaport, ne-a urat drum bun şi ne-a avertizat că se trăsese sporadic în unele sate aflate pe ruta noastră spre Bucureşti. De fapt, în toate satele prin care am trecut în călătoria noastră de şaizeci de kilometri, locuitorii (bărbaţi, femei şi copii) ne-au aplaudat arătându-ne semnul V churchillian al victoriei, în semn de recunoaştere pentru steagul nostru şi de bucurie pentru propria lor victorie asupra opresiunii.
Am ajuns la Bucureşti la ora prânzului şi ne-am alăturat lui John Simpson la Intercontinental. Două dintre ferestrele camerei mele de la etajul 11 erau găurite de gloanţe. John m-a sfătuit să nu stau lângă geam, să trag perdelele noaptea şi să aprind doar lămpile de birou pentru ca încă se trăgea.
Frica de lunetişti [trăgători ascunşi] îi făcea pe bucureşteni să nu se aventureze noaptea pe străzi, o situaţie de care am devenit conştient chiar în acea seară, pentru că John mă rugase să mergem împreună cu maşina într-un cartier din sudul oraşului – de fapt, cartierul antiaerian – ca să luăm un interviu unei văduve al cărui soţ tânăr fusese împuşcat pe 22 decembrie, în timpul protestelor împotriva lui Ceauşescu.
În timp ce eram în maşina condusă de cameramanul nostru şi înaintam încet prin zăpada de câţiva centimetri, se auzeau focuri de armă răzleţe. La un moment dat, roţile au început să patineze şi ne-am împotmolit: o maşină singură sub un felinar lângă Casa Poporului – palatul gigantic al lui Ceauşescu, cea mai mare clădire din Europa – pe jumătate terminată şi învăluită în întuneric. Cum începuseră să se audă din nou focuri de armă în apropiere, John s-a întors către mine, care stăteam pe bancheta din spate împreună cu Wendy, o producătoare galeză cu părul roşcat, şi îmi spune: „Dennis, de tine ne putem lipsi, aşa ca ieşi te rog şi împinge maşina.” După care îmi zâmbeşte şi coboară din maşină împreună cu mine şi, fără să mai pierdem vremea, ne opintim amândoi şi începem să împingem. Spre uşurarea noastră, roţile au încetat să se mai învârtă în gol şi ne-am urcat imediat înapoi în maşină.
Dar asta n-avea să fie singura noastră problemă. Fără o hartă a străzilor şi aproape în beznă completă – rezultat al măsurilor de economisire a energiei electrice luate de Ceauşescu – n-am putut găsi adresa văduvei, despre care ştiam că se află în apropierea unei cazarme militare. Vrând să întreb pe cineva, am coborât geamul ferestrei şi m-am adresat unei femei care căra două sacoşe mari de plastic prin zăpadă. Când i-am cerut ajutorul, a scăpat sacoşele din mână şi a început să ţipe: „Securitatea! Securitatea!”, la care mai mulți oameni au ieșit în grabă din case şi au înconjurat maşina.
Am coborât din maşină şi le-am arătat paşaportul în speranţa că femeia îşi va da seama, după accentul şi fizionomia mea, că nu eram român, dar în isteria ei continua să ţipe „Vă ştim noi pe voi, ăia de la Securitate” şi arătând spre Mercedes (care nu mai era acoperit cu steagul britanic), adăugă: „Aveţi maşini fumurii, cu numere de înregistrare speciale (maşina noastră avea număr de Bulgaria) şi acte false.” Drept răspuns, am rugat-o pe Wendy să iasă din maşină şi i-am spus calm femeii: „Ascultă, chiar crezi că doamna asta e de la Securitate? Nu e, e de la BBC, toţi suntem de la BBC.”
Printre cei de faţă se afla și un bărbat în vârstă, care ascultase cu atenţie dialogul nostru. A făcut un pas în faţă, a pus mâna pe braţul femeii ca s-o calmeze şi apoi ne-a spus zâmbind: „Vă cred. Trebuie să înţelegeţi că dorinţa de a-l înlătura pe Ceauşescu de la putere i-a făcut pe mulţi paranoici. Cu ce vă putem ajuta?” Le-am tradus cele discutate colegilor. Faptul că bărbatul în vârstă avea încredere în noi a liniştit mulţimea, care s-a împrăştiat repede.
Ne aflam, de fapt, la doar o stradă depărtare de casa văduvei. Bărbatul în vârstă o cunoștea şi a mers cu noi pe lângă maşină până am ajuns la casa ei. Prezenţa lui părea că o linişteşte pe văduvă, care ţinând de mână un copil mic, ne invită înăuntru. După interviu, John îi dădu văduvei în mod discret un teanc de bancnote, după care ne-am întors la maşină şi apoi la hotel. (Partea a doua a textului o vom publica mâine, 17 decembrie 2014)
*
Dennis Deletant s-a născut la Norfolk, în Anglia, în 1946. Este profesor de studii românești la Şcoala de Studii Slavonice şi Est Europene din cadrul Universităţii din Londra și autorul mai multor lucrări de specialitate despre România.
Primul contact cu România l-a avut in 1965, când a urmat cursurile Școlii de Vară de la Sinaia organizate de Universitatea București. A studiat în România în cadrul unei burse postuniversitare acordate de British Council în 1969 și ne-a vizitat apoi frecvent țara până în 1988, când a fost declarat persona non grata, ca urmare a criticilor aduse regimului Ceaușescu în presa britanică.
La sfarșitul lui decembrie 1989, a revenit la București în calitate de consultant al televiziunii BBC, iar în 1990 a fost invitat să facă parte din Comitetul Consultativ al British Government's Know-How Fund, implicându-se în proiectele românești ale organizației. Pentru contribuția sa, în 1995 i s-a decernat Ordinul Imperilui Britanic.
*
Material pus la dispoziție de Ambasada Marii Britanii la București, în cadrul campaniei ‘Revoluția Română prin ochii britanicilor’.
