Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Presa – între reinventarea democraţiei şi reinventarea realităţii

Eugen Șerbănescu Actualizat: 09.05.2019 - 11:39
Eugen Șerbănescu

Ziua Presei a căzut Vinerea trecută, dar problemele presei nu datează de ieri, de-alaltăieri.

Share

Din primele ore de după fuga aeropurtată a lui Ceauşescu, libertatea de exprimare a răbufnit haotic, ca un cazan ţinut sub presiune. De-a lungul timpului post-decembrist, presa a repurtat succese de netăgăduit în procesul nesfârșit de democratizare a ţării. Dar noua galaxie Gutenberg și-a pierdut repede virginitatea, devenind un jucător de temut în spațiul politico-economic. Spre finalul anilor ’90, îşi consolidase poziţia de putere în stat. De-abia în acel moment, exercitarea conştiinţei de putere a devenit o problemă. Treptat, libertatea inițială s-a topit în creuzete de mistificare a adevărului şi de manipulare a popula­ţiei, anunțate, de alt­fel, din prima secundă post–revoluționară, prin sloganul de neuitat „Cu televizorul, aţi minţit poporul“.

Alături de manipulările și dezinformările din Social Media, comise de oameni plătiți, presa de astăzi este, și ea, parte din imensul bluff care intoxică mentalul public. Câte publicații și televiziuni au apărut special pentru spălarea banilor, exercitarea şantajelor sau fabricarea de tribune politice mascate - nu știm. Dar știm că metoda practicată în pagină sau pe ecran constă în exploatarea în orb a bunei-credinţe a audienței, prin prezentarea unor cioburi de adevăr lipite cu un verbiaj partizan din care rezultă un cu totul alt „adevăr“ decât cel din care au provenit cioburile. Personaje publice sunt puse la zid şi compromise la ordin, din interes politic sau economic. Uneori, încălcarea frauduloasă a deontologiei se află chiar la nivel de reporter, care își manipulează șeful de rubrică sau de secție asupra necesității „de interes public“ a unei teme sau a unei anchete, când, de fapt, el este plătit, pe sub masă – pentru a-l exonera – chiar de către subiectul respectivei anchete...

Dar nu e numai intenție și acțiune malefică, mai e și incompetență complexă. Când cele trei își dau mâna, iese un carcalete specific românesc. Ştirile, analizele şi comentariile sunt amestecate de-a valma, separaţia faptelor de opinii – inexistentă. Se face din ţânţar armăsar, se exagerează apocaliptic, ca şi cum de fiecare dată vine sfârşitul lumii. Titlurile sunt adevărate șarade, care trimit într-o altă direcție – în general spre deces, boală terminală, viol etc. – decât textul. Citarea trunchiată sau scoasă din context – un loc comun. Colportarea de­şănţată, ca la uşa cortului, a tot felul de informaţii inventate - regulă. Jocurile de cuvinte triviale – un sport naţio­nal. Investigaţia – o „punere la zid“, din care citarea mai multor surse şi – ceea ce e cel mai grav – a celui incriminat lipseşte cu desăvârşire. Sunt urmărite toate scopurile în care emoţionalitatea publicului poate fi exploatată, numai cel de informare – nu. Ca privitor sau cititor, trebuie să fii un bun navigator pentru a decoda, cât de cât, adevărul şi magnitudinea lui.

La publicațiile occidentale, oamenii din teren sunt scriitori foarte buni, dar nu în sensul de creatori, ci în cel de grefieri. Talentul lor îl reprezintă permeabilitatea la realitatea de care se ocupă, transpunerea ei cât mai completă şi fidelă în cuvinte sau imagini şi reţinerea de la orice interferenţă personală, atât la nivelul stilisticii cât şi la cel al sentimentelor faţă de subiect. În redacții, ședin­ţele editoriale seamănă cu şedinţele de stat major. De la preluarea realităţii din teren până la ultimul accesoriu grafic de punere în pagină, sunt regularizate toate fazele construcţiei ziarului, în care se toarnă apoi materia la zi. Este aproape o orologerie, din care, în fiecare zi, iese montat câte un ceas – numărul cotidian.

În România, se lucrează majoritar după ureche, într-un empirism de secol XIX. Relaţionarea profesională este înlocuită cu relaţionarea inter-personală. Ierarhia bazată pe raţiuni profesionale este înlocuită cu coterii, cabale, avantaje şi servicii de toate felurile – şi solicitate, dar şi oferite – inclusiv sexuale. Lipsa teoretizării, a conceptualizării, alfa şi omega oricărei profesiuni, este endemică, limba română – în suferință, iar dilentantismul - generalizat. Paradoxal, s-a ajuns, mutatis - mutandis, la situaţia dinainte de decembrie ’89, realitatea este mai mult inventată decât reflectată, doar preceptele şi dogmele comuniste sunt înlocuite cu preceptele şi dogmele populist-senzaţionaliste. Tabloidizarea, în sensul rău – atotstăpânitoare. Lipsa de măsură şi de discernământ – emblematică. Când un cotidian naţional, care se denumeşte serios, premium, titrează „În Cupa României la fotbal feminin, Pandurii Târgu Jiu, cu şase jucătoare la ciclu, a luat bătaie cu 6-0“, nu mai e nimic de comentat.

Ceea ce subminează sistematic prestaţia şi credibilitatea presei și a televiziunilor este depăşirea rolului de reflector (şi, în rubricile de Opinii – de interpret) al realităţii și preluarea rolului de actor-jucător al acestei realităţi, în special politice, în general acolo unde se învârt banii şi puterea. Sunt complicităţi ascunse, unele provenind din trecut, ante-decembriste, altele contractate mai recent – fie politice, fie financiare, fie personale, fie toate la un loc – care fac selec­ţia în pagină sau pe ecran. Războaiele presei nu sunt şi războaiele publicului. Din cauza inflaţiei de publicații, apare fenomenul de supra-reflectare şi supra-interpretare, creându-se fapte de presă majore din fapte de realitate minore, evenimente din non-evenimente. Se mai observă că războaiele se duc mai mult în jurul declaraţiilor, comentariilor, declaraţiilor la declaraţii, comentariilor la comentarii – ocupaţii cumva futile, cronofage şi ineficiente – decât în jurul acţiunilor propriu-zise. S-a creat o cultură cumva suprarealistă, o suprastructură verbală în detrimentul structurii faptice, ca şi cum s-ar mărşălui, în gol, deasupra mării, mult după ce s-a terminat coasta muntoasă...

Nu există profesiune sau meserie pe lume care să nu aibă restricţii, norme, coduri de conduită, doar presa română – teoretic vârf de lance, conştiinţa vie a societăţii civile – pare singurul corp profesional care nu are nevoie de aşa ceva. Oricine şi oricât de grav ar greşi, nimeni n-are nicio responsabilitate – reporteri, redactori, editori, directori, patroni. Pentru ei, publicul este o căldare care înghite orice, în care se poate turna orice. Există și ziarişti de conştiin­ţă, de convingere, profesionişti, dar sunt departe de a fi predominanţi. Ca toată societatea românească, şi presa are oazele ei de seriozitate, de vocaţie, de etică profesională. Însă impresia generală este fie de neseriozitate, improvizație, diletantism, fie de agendă ascunsă, manipulatorie.

Situaţia fiind generalizată, consecința este că publicul nu are soluţie alternativă. Să ne mai întrebăm atunci de ce depresia națională (inaugurată acum 30 de ani, pe vremea teroriștilor negăsiți nici până azi) este atât de avansată, de ce refuzul implicării în viața cetății este atât de răspândit? Poate din cauză că aparența – la al cărei fake lucrează din plin ziarele și televiziunile – nu mai corespunde deloc cu esența. Ca urmare, grosul populației – păcălită atâta vreme – și-a mortificat sensibilitatea civică și preferă să se refugieze într-un fel de autism social, inclusiv în refuzul de a mai citi ziare sau de a mai urmări emisiunile tv sau de a merge la vot.

Adevărul este că, până la public, controlul şi sancţionarea derapărilor din presă ar trebui să fie în grija unui organism propriu, de salvgardare a preceptelor deontologice – care nu există. Astfel că presa – deși denun­ţă, pe bună dreptate, lipsa de transparenţă a autorităţilor – uită să practice acelaşi standard cu ea însăşi. La nici o derapare sau defecţiune, publicul nu a fost anunţat ce măsuri au fost luate faţă de cei în greşeală.

Pe măsură ce și-a diminuat tirajele, presa a devenit un fel de ucenic vrăjitor al democraţiei, care – chiar dacă nu-și distruge mentorul, ca în poveste – o distorsionează şi o deturnează la greu. Poate (și) de aceea – alături de alte cauze – printul e pe cale de dispariție... Este clar că, față de tribulațiile pe care le traversăm, democrația din România se cere reinventată, operație care însă nu se poate face prin reinventarea realității, ci prin reflectarea ei riguroasă, fără parti pris – singura abordare care poate ajuta la îndreptarea lucrurilor. Este vorba, în esență, de asumarea rolului de ventilaţie a societăţii (iar nu de motor al ei), de mijloc de edificare a democraţiei (iar nu de scop al ei).

Abdicarea de la aceste pre-condiţii de funcționare a presei sau – mai rău – transformarea ei în instrument de șantaj, de execuție politică sau de uzurpare a altor puteri şi mecanisme ale democraţiei împing societatea în colaps. Nici una dintre puterile democraţiei – și deci nici presa – nu-şi poate aroga vreun drept de preemţiune asupra celorlalte. Libertăţile – exersate în numele libertăţii – sunt fatale, ca şi amputarea ei.

Comentarii

loading...