Adaptându-se Europei cu mai multe viteze, virusul se rostogolește și el cu viteze diferite, după legi deocamdată doar de el știute. Italia și Spania, având popoare meridionale, cu socializare la mică distanță, sunt cel mai greu lovite, fiind zone roșii, în timp ce România a devenit – o dată în plus – zonă galbenă cu tendințe de înroșire.
Cum se întâmplă la vremuri de bejenie, o mare sfadă s-a iscat pe marginea oportunității revenirii conaționalilor din străinătate, mai precis fix din zonele roșii. Cine ar fi crezut acum 30 de ani, când toată lumea dădea buzna să iasă, că vor veni vremuri când toată lumea va da buzna să intre – dar nu datorită mult-visatei prosperități capitaliste carpato-danubiene, ci din cauză de luat tălpășița de pe străzile și centurile occidentale pline de boleșniță, unde nu mai poți să câștigi un ban cinstit, domnule, cu sudoarea frunții. Se dovedește din nou că românii încearcă fiecare să se salveze individual și nu prin școli de gândire și acțiune comună, trăsătură comportamentală care, de altfel, reiese cu pregnanță din celebrul proverb strămoșesc câte bordeie, atâtea obiceie. Recte câte aterizări neforțate, atâtea izolete autohton fabricate.
Nu e nici moral și nici de bun simț să împiedici oamenii să se întoarcă acasă, dar nu e sigur că – la vremuri de ciumă – mai există morală sau bun simț. Nici de o parte, nici de cealaltă a frontierei. Pe sistemul scapă cine poate, încă un motiv de schismă se ridică între cei plecați și cei rămași în țară, parcă n-ar fi fost destule celelalte. Toate aprehensiunile și resentimentele reciproce strânse pe diverse teme (economice, politice, etnice etc.) se înmănunchează – ca într-un blestem sau ca într-un paratrăznet de descărcare a mâniei generale – în coronavirus.
La Suceava, zeci și zeci de cadre medicale sunt declarate îmbolnăvite, iar peste o mie sunt în pericol de a se fi contaminat, un spital întreg fiind pus pe butuci, în timp ce – halucinant – muncitorii renovează fațada clădirii. Să recunoaștem, Urmuz e mic copil. Rămași fără posibilități pe unde își căutaseră norocul, conaționali din străinătate au venit să se trateze domestic, dar nu au spus că provin din zonă roșie, păcălindu-i pe doctori și băgându-i în carantină și chiar în boală.
Arhetipul se repetă în diverse locuri. Sute de mii de oameni se întorc pentru că efectiv îi mână neputința de a mai rămâne acolo unde s-au dus. În țară, dezorganizării generale, virusul ăsta îi pune capac. Văzând însă statistica (pansamentul conștiințelor încărcate), potrivit căreia România este pe locul 19 din 180 de țări, cu 12 la sută la rata de vindecare, și apelând din nou la înțelepciunea populară (singura care ne-a mai rămas în lipsa progreselor științifice concrete de anihilare a infectului agresor) putem conchide că fierul rău nu piere. Deocamdată.
Ordonanțele militare impunând sechestrarea în casele proprii, exercițiul – cel puțin în prima fază – va funcționa, iar rata de contagiune se va stabiliza. Însă începe lupta cu timpul. Cu cât virusologia se va prelungi, cu atât metoda retragerii (oamenilor din viața socială) se va dovedi tot mai ineficientă. În scurtă vreme, majoritatea va rămâne fără resurse financiare. Foarte puțini și le pot asigura prin computer, de la distanță. Lumea va fi obligată să iasă din case pentru a-și regla cerințele minime. Se va intra într-un cerc vicios, mai vicios chiar decât virusul însuși, întrucât cota de infestare va fi realimentată.
Pentru amânarea acelui moment de preferat până la diminuarea suficient de drastică a infestării, e nevoie de guvern. Dar nu de orice guvern. De obicei, guvernul e făcut din oameni politici. Or, acum, trăim unul dintre acele rare momente istorice când e nevoie de oameni de stat.
Care e diferența? Oamenii politici se gândesc, în primul rând, la viitorul carierei lor politice, nedându-se înapoi, la nevoie, de a-l contrapune chiar interesului național, în timp ce oamenii de Stat sunt în stare să se sacrifice pe ei înșiși pentru interesul național pe termen lung. Istoria e plină de exemple – și de la țărăniști, și de la liberali, și de la social-democrații adevărați (ai lui Titel Petrescu), dar există și exemple și contra-exemple mai la îndemână, din timpuri mai recente. Ion Iliescu, de plidă, semnând, în 1991, un tratat bilateral cu Federația Rusă prin care România nu ar mai fi avut voie să facă parte din nicio alianță politico-militară, s-a comportat ca un om politic care avea de rambursat afinități și poate obligații contractate anterior, riscând astfel să pună țara pe o cale greșită, contrară interesului ei național niciodată îndreptat spre Urali. Asta nu a împiedicat poporul să-l mai aleagă de încă două ori.
Spre diferență, Emil Constantinescu a autorizat, în timpul conflctului din Serbia, zborul avioanelor americane în spațiul nostru aerian, ceea ce a fost un act de pondere importantă, dacă nu crucială, în sensul admiterii României în NATO. Acțiunea a fost total nepopulară, ținând cont de mitica pozitivă pe care o avem cu sârbii (inclusiv pe baze ortodoxe), ceea ce – între altele – i-a atras fostului președinte sfârșitul politic. Dar Emil Constantinescu rămâne în istorie cu un mare plus, întrucât s-a ridicat de la statutul de om politic la statura de om de stat.
Supraviețuirea României, adică traversarea deșertului epidemiologic cu pierderi minime, și, apoi, relansarea economică a țării sunt chestiuni de stringent interes național. Pentru a le asigura, e nevoie de măsuri competente și curajoase – paradoxal, nu pentru a căror punere, ci pentru a căror nepunere în practică cei aflați la putere s-ar putea să plătească politic. Mai precis, să piardă alegerile, când or mai fi acelea.
Orice întârziere de decizie este deja lipsă de competență. Dacă, încă de la început, guvernanții ar fi închis temporar, repetăm temporar, frontierele pentru toată lumea, inclusiv pentru români, poate contagiunea comunitară nu s-ar fi declanșat, cazuri ca Suceava n-ar fi existat și lupta cu coronavirusul s-ar fi dus altfel. Măsura ar fi fost intens controversată, ar fi atras desigur critici acerbe din partea celor plecați și mânați înapoi de molimă, poate și a aparținătorilor lor din țară, în dragostea lor oarbă inconștienți la riscul la care se expun.
Se știe, cu toții, influențați și de telefoanele primilor, au votat copleșitor cu guvernanții actuali, drept pentru care, în caz de dezamăgire, pe cât de emoțional s-a dat votul la ultimele rânduri de alegeri, pe atât de contra-emoțional s-ar fi dat votul la proximele rânduri de alegeri. Dar țara ar fi fost scutită de Golgota pe care o urcă acum. Pentru a fi luat la timp acele măsuri, trebuia să fii nu om politic, ci om de Stat.
Acum, restricțiile de circulație, cât ar fi de severe, nu mai sunt suficiente. În general, s-au luat un sac de măsuri de restricție și nici măcar o baniță de măsuri de reconstrucție. Guvernul trebuie să vină cu fapte economice rapide. Nu azi, nu mâine. Ieri. În UE, Pactul de stabilitate fiscală a căzut, nu mai suntem ținuți de limita deficitului bugetar. E momentul să se întocmească UN PLAN NAȚIONAL de relansare a țării. Se poate împrumuta aproape oricât, cu condiția ca banii să nu se ducă la consum, ci în investiții judicioase. Și cu condiția ca banii să meargă direct la companii și IMM-uri, nu la Ministerul de Finanțe. Marea politică înseamnă a ști să transformi o stare de criză într-o oportunitate de succes. Cine o pune în operă?
Nu am văzut nicio discuție despre soluția de plată a utilităților. Nu am văzut nicio ședință care să-i reunească pe prim-ministru, pe guvernatorul BNR și pe directorii băncilor comerciale, cu scopul declarat de a găsi soluții pentru derogarea, amânarea, suspendarea ratelor populației. De unde să mai plătească oamenii, dacă sunt ținuți în case, dacă își pierd slujbele, dacă, dacă…? În Ungaria, omonimul Orban de mult le-a tras fermoarul băncilor. Stop joc până la anu’! De ce acolo se poate și aici – nu?
Puse una peste alta, te izbește senzația că guvernanții sunt depășiți și că nu vor (nu pot) să-și întoarcă fața către populație, nici acum, în ceasul al doisprezecelea, parcă ar avea mâinile legate, parcă ar fi ținuți de nevăzute, extranee obligații contractate înainte de venirea la putere. Iar dacă populația – în absența oricărei alternative de supraviețuire -, epuizându-și resursa de incubație a furiei tăcute, va ieși direct în stradă, atunci nici Rareș Bogdan, nici coronavirusul nu-i vor mai putea salva.
–
