Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Macron şi politica sa anticreştină

Marius Ghilezan Actualizat: 18.04.2019 - 09:23
Marius Ghilezan

O mie şaizeci şi trei de atacuri împotriva creștinilor au fost înregistrate pe teritoriul Franţei anul trecut, potrivit Observatorului de Intoleranță și Discriminare împotriva Creștinilor din Europa, ONG cu sediul la Viena.

Share

 

Administraţia Macron n-a făcut nimic să stopeze flagelul urii. Unii susţin că sistemul său ideologic nu l-ar fi lăsat să o facă. Dar poate nu-l cunoaştem suficient. Părea bine intenţionat. Promitea şi Luna de pe cer.

Emmanuel Macron a ajuns la putere în Franţa printr-un fel de androginism politic, nici de dreapta, nici de stânga. Finanţatorii campaniei En Marche intenţionau să extindă mişcarea liber-schimbismului politic într-o capsulă de vibraţie europeană, în care să se adune rânduri, rânduri toţi revoluţionarii de profesie. „Vestele galbene“ i-au mai stopat elanul.

Macron îşi propunea chiar un mare grup politic european pe care să-l conducă. Acum se mulţumeşte cu un parteneriat civil cu liberalii europeni din ALDE.

Partidul lui, creaţie de laborator, a venit la putere cu discipoli apăruţi din neant, gata să salveze omenirea prin reîntronarea dialecticii urii faţă de tradiţii şi de valori, a anarho-terapiei de grup, a sexomarxismului afişat şi practicat în văzul lumii, drapat în foi verzi, ecologice, pentru că e trendy acum să lupţi pentru climă sau pentru apărarea animalelor din junglă, dacă nu-ţi pasă de cine plăteşte facturile.

În ideologia en-marche important era progresul. Emanciparea. Expectoraţia. Hula. J’accuse-ul public faţă de naţionalişti, faţă de apărătorii creştinismului.

La fel ca cei din Internaţionala proletară, visul lui Macron era să conducă Europa. Apoi lumea.

Maşina de propagandă era turată la maximum. Combustie, cât cuprinde.

Pentru că neomarxismul e un abţibild urât, s-a drapat în curcubee şi şi-a zis că el e magicianul progresismului global.

Noul revoluţionar al Fran­ţei trebuia să fie secat de sentimente, de respect faţă de familia tradiţională, faţă de credinţă, un tip uscat, un jolly-joker gata de jucat pe tabla societăţii în civil în diferite cauze. Păi ăsta e quelque chose-ul androginismului politic cu telecomanda ascunsă.

Macron era en marche. Astăzi e chinuit de griji şi de previziuni lugubre. Demonii să nu-l sluţească. N-avem nevoie de încă un erou. Ne ajunge un Quasimodo, cel original, omenirea e sătulă de cópii. Acum sunt sute de mii de demonstranţi împotriva sa.

În urmă cu jumătate de secol, teroarea roşie cotropea minţile studenţilor. Ieşiţi din amfiteatre, cu pumnul ridicat şi cărticica roşie a lui Mao, tinerii de atunci au crezut că schimbă lumea.

Două milioane de francezi au ieşit pe străzi în apărarea marelui Charles de Gaulle. Astăzi cine ar mai mărşălui în favoarea lui Macron?

Un om care n-a făcut niciodată politică şi care, apărut ex nihilo, voia să fie purtat ca o icoană de salvator al lumii nu poate decât să plictisească, să stârnească ilaritate şi să enerveze mai-marii lumii. Politica lui externă e gol de stat. Cea internă e legată la vestă. Eforturile sale de supravieţuire sunt uriaşe, probabil împins din spate, pentru că fără o cheiţă de sistem el demisiona demult. Având vocaţie de funcţionăraş cu guleraş, e încă ţinut în priză, bietul necreştin, fără alinare. 

Imensul aparat de propagandă l-a adus, în euforia naivităţii franceze proverbiale, la putere. Un imens val de încredere i-a tonificat muşchii şi i-a îndreptat spinarea altădată încovoiată în faţa marelui stăpân.

Ce doreau programatorii lui Macron? Doar nu credeaţi că el s-a reprezentat vreodată pe sine. Să extindă noua ideologie progresistă, total anticreştină, de la şiret la bască, peste toată Europa, precum o plasă de păianjen.

Nu el a fost cel care-și dorea o Europă cu două viteze? Una în marş, alta în marşarier, aşa a ajuns sistemul său după o decadă scurtă de timp.

Macron s-a înfrânt din cauza imensului gol din programul său economic şi social. Din lipsa de perspective. A promis mai mult decât ar fi putut să ducă. Boema franceză se hrăneşte cu stipendii, nu cu baloane colorate.

Magia sa progresistă a înfoiat tinerii, cei mai uşor de dus de nas. Acum stau şi tac. Pentru că au învăţat că ei sunt viitorul lumii, că ei salvează planeta dacă luptă pentru colţii tigrului din junglă, fără a avea griji cine plăteşte factura la telefon şi internet.

S-a trezit micul-marele Macron că realitatea costă. Ideologia nu umple cardurile bursierilor, precum i s-au umplut lui de vânt aripile de ceară, atunci când prin cea mai mare păcăleală din istoria Franţei a ajuns pe scaunul lui Charles de Gaulle.

Revoluţia franceză este studiată corect-politic drept una progresistă. Nimeni dintre profesorii noului val, îmbibaţi şi îm­buibaţi cu ideile Şcolii de la Frankfurt, nu vrea să vorbească despre câte biserici au distrus băieţii în spatele sloganului Liberté, égalité, fraternité. Cum au incendiat ei Notre-Dame-ul.

În şcoala franceză de azi nu se mai fac debate-uri despre cine a fost mai ticălos în abolirea monarhiei: Danton sau Robespierre. Oare câţi studenţaşi cu ­dinţii de lapte ai progresismului, neduşi la biserică, ştiu că Danton, mai maleabil, gata de compromis ideologic, a fost arestat de camaradul său Robes­pierre? Capul i-a căzut sub ghilotină. Câteva luni mai târziu, ­Robespierre avea să sfârşească la fel.

Învârtitorii din spatele scenei, atunci numită Bastilia, azi Élysée, ştiau şi ştiu şi astăzi, dar nu spun la nimeni, că cel mai bun adversar e adversarul mort. Doctrina revoluţionară, la fel ca doctrina progresistă, e simplă: lupţi pentru cauză şi cauza n-are nimic împotrivă să fii ars pe rug când nu mai eşti util. Recent, preşedintele Franţei a avut tupeul să trimită o scrisoare în toate limbile Europei către ţările din UE: „Să ne apărăm libertatea“, „Să ne protejăm continentul“ şi „Să ne regăsim spiritul progresului“ dicta din înălţimea alcovului prezidenţial.

Omul care visează la paneluri trans-europene a lansat un apel, la mila publică pentru începerea colectărilor publice de bani pentru reabilitarea Catedralei Notre-Dame.

M-aş bucura dacă ar scăpa de furia Franţei profunde, măcar ca Esmeralda din povestea lui Victor Hugo. Garguii nu mai sunt. Deci n-are cum să fie scobit în interiorul său dezumflat de vreun ghimpe.

Şi mâine e o zi. Dar toboganul pe care şi l-a potrivit en-marche n-are mantinelă. Aşa-i cu revoluţionarii. Slujesc un timp, un ceas cauza, apoi sunt aruncaţi la câini. Cine-l va mai plânge atunci când se va căi? Cu siguranţă corul bisericii pe care nu-l frecventa în plină glorie.

 

P.S.: Textul n-are nicio legătură cu incendiul de la Notre-Dame. Acolo e împrăştiată şi cenuşa unui bun prieten.     

 

Comentarii

loading...