Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Interviu cu primul român membru în Clubul de la Roma: UE, ameninţată să se rupă în bucăţi

Laurentiu Mihu 25.10.2012 - 20:33

Diplomatul şi matematicianul Mircea Maliţa a fost primul român care a intrat în Clubul de la Roma. Episodul s-a consumat în 1972, la scurt timp după ce Clubul a dat publicităţii un raport care a zguduit la vremea ...

Share

Diplomatul şi matematicianul Mircea Maliţa a fost primul român care a intrat în Clubul de la Roma. Episodul s-a consumat în 1972, la scurt timp după ce Clubul a dat publicităţii un raport care a zguduit la vremea respectivă lumea, cu privire la evoluţia omenirii în următoarele patru decenii. La 40 de ani distanţă, în toamna lui 2012, o nouă coincidenţă: după câteva luni de la lansarea următorului raport (cel pe 2012-2052), Adunarea Generală a Clubului de la Roma se ţine la Bucureşti.


Academicianul Mircea Maliţa s-a numărat printre vorbitorii de la evenimentul care a avut loc la începutul acestei luni, insistând, alături de Richard Ernst, laureat al Premiului Nobel, şi Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, asupra rolului fundamental al învăţării şi educaţiei în conturarea viitorului.

Într-un interviu acordat României libere, Mircea Maliţa descifrează mesajele cuprinse în analizele futurologice ale Clubului de la Roma, prevesteşte o reabilitare în forţă a statului şi povesteşte cum a ajuns el însuşi să facă parte din acest club exclusivist, cu aproape două decenii înainte de căderea comunismului şi după ce ocupase mai multe poziţii de prim rang în acel regim.

România liberă: Cum a ajuns România să găzduiască reuniunea anuală a Clubului de la Roma?

Mircea Maliţa: Nu este un lucru simplu să ai ca invitat Clubul de la Roma pentru Adunarea Generală, care se ţine în fiecare an în altă ţară a lumii. De exemplu, după noi va urma Canada. Am fost incluşi şi graţie unei circumstanţe regionale, în condiţiile în care centrul european al Clubului de la Roma, aflat la Viena, a devenit foarte activ şi a întreţinut legături bune cu Bucureştiul. Asociaţia noastră se bucura şi de un nume bun şi avea în frunte o personalitate recunoscută pe plan internaţional, pe guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, care s-a ocupat de asociaţie şi a luptat şi pentru aducerea acestei întâlniri aici. În plus, Clubul dorea ca locul de desfăşurare a acestei reuniuni să fie în Europa, dar într-un loc în care nu a mai fost. Apoi îşi aminteau de o adunare de vârf care s-a ţinut la Bucureşti în 1999 şi de la care au rămas cu amintiri bune. Clubul de la Roma nu este amestecat cu vreo altă organizaţie internaţională. Este independent, are stilul său, programul său şi aşa a fost creat.

Cum aţi ajuns dumneavoastră în acest Club?

M.M.: În 1972 se ţine la Bucureşti o reuniune a marilor specialişti în prognoză, în prospectivă. În acest mănunchi de personalităţi care au venit, cuprinzând reprezentanţi ai şcolilor americane şi franceze, a fost şi şeful Clubului de la Roma,  Aurelio Peccei, un om remarcabil. Atunci l-am cunoscut, în '72. L-a interesat foarte mult România, văzând-o capabilă de a organiza reuniuni internaţionale de prospectivă, în care Clubul de la Roma de fapt se lansa. A mai venit şi ulterior, răspunzând la invitaţia Academiei de Ştiinţe Economice, ne-am revăzut şi am terminat discuţia la un restaurant din apropiere. Atunci m-a tatonat în legătură cu interesul meu pentru activităţile grupului, ca unul care se ocupa de educaţie. Fusesem ministrul Învăţământului până în 1972. În acel an, ideile de reformă şi modernizare au tăcut, pentru că ne măturase curentul adus din Orient de către Ceauşescu, de la China şi Coreea de Nord, acela al revoluţiei culturale, repetată pe o scară mică la noi sub formă de recâştigare sau reanimare a doctrinei, a vigorii combative. Asta atinsese tot ce ţinea de cultură, educaţie, iar eu am fost scos din scenă, din jocuri pentru un anumit timp. În acest context m-a întrebat Peccei dacă eram interesat de activităţile Clubului, iar eu am răspuns afirmativ şi asta a fost tot. 

Apoi, într-o zi, am aflat că sunt membru al Clubului de la Roma. Am făcut cunoştinţă prin el cu o organizaţie cum nu mai văzusem şi cum nu crezusem că ar putea exista. Era de fapt o non-organizaţie. Nu avea sediu, nu avea structuri, nu avea bani, nu se vota. Clubul era rezervat pentru aproape 100 de persoane din toată lumea. Cerinţa era aceea de a fi interesaţi de problemele globale ale omenirii şi să aibă idei cu privire la soluţii. Asta era tot, nu titluri, nu CV-uri circulate şi alte chestiuni de felul acesta. Era însă organizat în aşa fel ca toate activităţile de bază ale omului să fie reprezentate: economia, politica, diplomaţia, ştiinţele. S-a dorit să fie mai ales o platformă de contact între politicieni şi profesioniştii altor medii. Adică aici politicienii să afle părerile lumii acesteia. Lipsa de formalitate împinsă la exces m-a impresionat şi am rămas cu o simpatie care m-a făcut să-mi schimb şi propriile priorităţi: în loc de structură, drept concept de bază, am pus funcţiunea, deci în loc de structuralism, funcţionalismul. Că doar funcţia creează organul şi, deci, structurile şi instituţiile sunt inventate pentru că există anumite necesităţi. Ei (membrii Clubului de la Roma - n.r.) fugeau de structuri, de forme şi se ocupau de fond şi de acţiune.

Cum a privit regimul afilierea dumneavoastră la Clubul de la Roma?

M.M.: Acuma, eu fusesem diplomat ani de zile, stătusem în străinătate, mergeam curent la Naţiunile Unite, aveam contacte cu universităţi şi alte organisme. Era un lucru normal, care nu era rău privit pentru că se zicea că, uite, mai vorbim şi despre ţara noastră în diferite cercuri. Mai ales că multe din preocupările astea erau legate de interesele de a pune economia română în mişcare şi comerţul ei, deci aveau unele utilităţi. În concluzie, niciodată nu a apărut ca o activitate străină de funcţia mea de bază, aceea de diplomat. Nu am avut, pe această linie, nici un fel de supărare sau întrebări. Clubul de la Roma era un contact cu o lume pe care nu puteai să o neglijezi şi o şansă de a o cunoaşte şi a vedea ce se face, iar pentru mine a fost o şcoală minunată. Reuniunile se ţineau de la Kuala Lumpur până la Montevideo sau Porto Rico. Vedeam locuri cu totul şi cu totul interesante.

Sunteţi primul român care a interferat cu Clubul de la Roma, iar modul de lucru şi previziunile vă sunt suficient de familiare. Spre deosebire de precedentul raport, care viza perioada 1972-2012, concluziile documentului care se referă la următorii 40 de ani trag noi semnale de alarmă cu privire la evoluţia omenirii. Rămâne, totuşi, loc şi pentru optimism sau timpul pentru aşa ceva a expirat?

M.M.: Raportul vechi a zguduit lumea. Noul raport este unul cuminte, aşezat, plin de documentaţie utilă. Îmi place că sesizează câteva lucruri pe care le anunţă însă cu multă reţinere şi prudenţă. De exemplu, conţine două idei sau tendinţe care se regăsesc acum în toate rapoartele asupra viitorului. Una este aceea că statele trebuie să-şi recapete autoritatea şi că trebuie să iasă din zona asta de interdicţie şi degradare care le-a urmărit cam de 30 de ani încoace. Se afirma că statul e prost, că abuzează, că e birocrat, că e împotriva individului şi alte chestii de felul ăsta. Ca efect, statele au fost turtite, sărăcite, slăbite, li s-au luat atribuţii până la punctul de a nu putea aplica răspunderea lor primordială, adică promovarea interesului public.

Este criza economică un factor care influenţează începutul schimbării de paradigmă?

M.M.: Absolut. Dacă ceva a scuturat o mentalitate care se aşezase şi care prinsese coajă, începând să umble la rădăcină, aceasta a fost criza. Puneţi statul şi lăsaţi-l să-şi facă treaba! El răspunde de interesul public! Privatul e foarte important, lasă-l acolo, dar el nu construieşte şcoli, nu face grădiniţe, nu face spitale, nu rezolvă medicina şi educaţia omului, nu face şosele. Astea, toate, ţin de interesul public şi fiecare cetăţean depinde, în fond, de funcţionarea acestui stat.

Pare un reviriment al stângii?

Statul s-a compromis în mod sinistru în timpul fiecărei dictaturi, când statul nu mai e stat, ci un captiv, e furat de la populaţie şi e jucat după dorinţele şi toanele unui tiran sau ale unei clici. Ăla nu e stat veritabil, e ceva ce pare odios. Dar e odios cel care l-a furat şi care l-a degradat. Prin urmare, el (Raportul Clubului de la Roma pe 2012-2052 - n.r.) spune că statele trebuie să fie altfel, să fie mai puternice, mai active. E vorba de revenirea la autoritate. A doua idee a Raportului face referire la capitalism. Dacă critici unele lucruri din economia capitalistă ţi se zice că negi sistemul, aşa că toată lumea este atentă să nu vorbească împotriva capitalismului. Ei bine, Raportul nu vorbeşte contra capitalismului, dar imaginea pe care o prezintă este aceea a unei grădini înecate în buruieni şi care trebuie plivită pe margine. Se susţine că acolo unde se fac excese, jafuri, acolo unde se introduc principii greşite în ceea ce priveşte circuitul bănesc, acolo este nevoie de un anumit control.

Şcoala de la Chicago chiar nu mai are şanse în paradigma asta nouă.

M.M.: Şcoala de la Chicago a vrut să elimine total statul şi a evoluat concomitent cu degradarea lui. Dar dacă accepţi statul înseamnă să accepţi un stat responsabil ca lucrurile să meargă cinstit. Nu e vorba atât de distincţia privat-public, e vorba să nu fie încălcate interesele fundamentale ale oamenilor, să nu se ajungă la crize. Dar numai pentru că s-a intrat în criză şi-a dat lumea seama că, lăsată singură, piaţa face boacăne. Ideea asta e prinsă în Raport, dar cu prudenţa necesară. Eu cred că, cu vremea, aceste chestiuni vor deveni explozive şi se vor spune cu gura plină, în aşa fel încât statul să fie stat, interesul public servit, iar fanteziile şi excesele fantastice şi fraudate să fie puse la punct. Aş mai spune că Clubul de la Roma este suficient de înţelept să înţeleagă faptul că ideile astea au început să prindă şi în literatură, în cea americană de exemplu, şi să fie spuse din ce în ce mai bine şi mai clar. Noi trebuie să ne aşteptăm ca aceste idei să aibă un curs ascendent în lume.

Alegerile din SUA sunt aproape. La jumătatea mandatului lui Obama, aţi dat un interviu în care îl portretizaţi ca pe unul dintre oamenii care vor marca istoria Americii şi a lumii. Însă tot cu acea ocazie spuneaţi, textual, că „noi numai după 2012 vom şti care e tonusul vieţii internaţionale". La ce fel de „revoluţie" vă aşteptaţi într-un posibil ultim mandat al preşedintelui SUA?

M.M.: Toată omenirea aşteaptă "the big shift", marea schimbare. Asta ar fi echivalent cu renunţarea la prejudecăţi şi la abordările ficţionale, bazate pe mituri şi, deci, revenirea la realism şi raţionalitate, în acelaşi timp la modestie şi cinste. Problema are un fond etic. De când e lumea se ştie că prin lăcomie şi prin aroganţă pierzi.

Depinde, unii câştigă chiar foarte mult.

M.M.: Da, dar pentru moment. A la longue nu se poate. Lumea are nevoie de stabilitate, nu de iarmaroc. Or, pentru asta tebuie să fie cineva de veghe.

Aţi fost ambasador în Statele Unite într-o perioadă extrem de interesantă, perioada Reagan. La momentul la care vorbim mai depind de America la fel de multe, pe plan global, comparativ cu situaţia de acum trei decenii? Pe termen lung, Clubul de la Roma face trimitere la avântul câtorva state emergente şi la un anumit tip de stagnare a SUA.

M.M.: Ca indici, America este foarte afectată de criză. Din acest motiv, poziţia ei se clatină şi mereu se vorbeşte de o mutare a supremaţiei în lumea marilor puteri spre China. După câte ştiu eu - şi cunosc mentalitatea americană pentru că am stat acolo cinci ani la Naţiunile Unite şi trei ani ca ambasador - adevărata lor filosofie este pragmatismul. Ei sunt oameni practici. Când au văzut că au greşit ceva, se reorientează fără a crâcni. Am văzut cum un neoliberal, cunoscut ca autoritate a curentului, a devenit brusc apărător al ideii de stat, de control, de piaţă reglementată. El, aproape disperat, spunea că dacă nu restauraţi statul se duce naibii supremaţia americană în anumite domenii. Americanul, ca nici o altă naţie, dacă vede că a greşit, nu începe să plângă, ci înţelege şi acţionează în consecinţă. Nu ar fi de mirare ca tocmai acest lucru să se întâmple de acum încolo, dar nu cu oricine, nu cu conservatorii. De la ei nici o speranţă. Sigur că acord în continuare credit potenţialului extraordinar al acestei ţări şi oamenilor ei.  

Pe lângă criza economică, diminuarea resurselor rămâne o ameninţare de prim rang la adresa securităţii mondiale. Există riscul ca statele să ajungă, pe fondul acestei tendinţe, la conflicte majore?

M.M.: Limita resurselor şi poluarea - asta este una dintre discuţiile care se poartă merituos în Clubul de la Roma. Problema securităţii a fost pusă în centrul atenţiei de foarte multă vreme, dar a fost, din păcate, militarizată. Însă problema unui război mare nu prea se pune şi pentru un motiv ridicol, că e foarte scump şi statele nu au bani ca să facă războaie. Pe urmă, dacă şi câştigi un război îţi asumi nişte sarcini de o mie de ori mai complicate decât cele cu care erai obişnuit în mod curent. Chestiunea asta cu războaiele nu mai este prea apetisantă. Se trece însă foarte mult pe latura soft. În fond, ce înseamnă a câştiga ceva pe plan internaţional decât a-ţi asigura prieteni sau aliaţi? Adică să găseşti parteneri care să facă ce spui tu. Da, dacă se poate. Păi, atunci, problema se pune să-i determin să facă asta prin diverse mijloace de convingere, de cointeresare sau de fraudă. Asta înseamnă soft. În politică au pătruns foarte mult ideile astea de manevrare, de câştigare a celor mici prin diferite căi, inclusiv ideile astea de globalizare sau integrare regională, care prin definiţie sunt antistat, căci vor să absoarbă statele respective în sânul lor. Formula integrativă este anti-stat din pornire. Trebuie privită cu suspiciunea cu care te raportezi şi la chestiunile economice. Nu-mi plac structuralismul şi formalismul, iar Europa este un monument de formalism şi de birocraţie.

Spuneţi asta într-un moment în care Uniunea Europeană accelerează procesul de integrare. Consideraţi proiectul UE unul ratat sau, cel puţin, unul cu o viaţă care nu poate fi prea lungă?

M.M.: Una este să concepi cooperarea mai strânsă între state, legăturile dintre ele, respectul reciproc sau urmărirea unui câştig mai bun prin coaliţie. Da, toate sunt bune, minus un singur lucru: există un prag, de care UE s-a lovit deja, cel cultural. Cultura nu se integrează. Are limbă, tradiţii, obiceiuri, folclor propriu. Până şi meniul este unul cu specific cultural. Oamenii mănâncă diferit, îşi concep viaţa diferit. Astea nu se integrează. Păi, dacă te apuci să integrezi ceea ce nu se poate integra devine o aventură perdantă.

Deci pronosticul dumneavoastră pentru Uniunea Europeană este...

M.M.: Nu-l fac, pentru că şi-l scrie singură în zilele noastre. Uitaţi-vă la ea, că e ameninţată de a se rupe în bucăţi. „Soluţiile", în schimb, curg una pe săptămână.

Şi atunci România cum ar trebui să-şi joace viitorul în relaţia sa cu UE?

M.M.: Dacă nu ai viitor propriu, nu ai pentru ce să lupţi.


Cum vi se pare cursul pe care se angajează România?

M.M.: Dar nu se angajează nicăieri. Este membră acolo şi aşteaptă să vadă ce se întâmplă. Şi ce se întâmplă este criza Europei. S-a terminat criza în Europa? Ce ştim despre criza din Italia şi Spania? Ori dacă Germania va trece la marcă sau dacă îşi păstrează marca sub numele de euro, împreună cu câteva ţări care vor accepta acest lucru? Sunt atâtea întrebări care cer soluţii pe care nu le facem noi, dar la care suntem spectatori. Nu putem să facem nimic, deşi consecinţele ne vor afecta.

Care este soluţia pentru o ţară mică?

M.M.: Ţările mici se strecoară cu viteza şopârlelor. Sunt capabile de o inteligenţă extraordinară tocmai pentru a se salva în situaţiile în care cei mari se lovesc cap în cap sau când vor să le înghită.

Acum aproape doi ani spuneaţi, cu referire la România, că „în chestiuni de viitor noi stăm foarte bine". În general însă, mare parte a temerilor sunt legate tocmai de faptul că România nu are o viziune închegată pe termen lung şi că dă cu piciorul la oportunităţi care ar pune-o în avantaj pe viitor.

M.M.: Dacă ai vrea să ai parte de o ţară frumoasă şi armonioasă, eu cred că altceva decât România nu ai putea să desenezi. Carpaţii sunt aici, marea e alături, Dunărea e aproape. Este o ţară, cum se zicea mai demult, binecuvântată de Dumnezeu din punct de vedere natural. Are resurse, cam din toate câte puţin. Apoi, e aşezată în locul cel mai bun. Nu se putea mai bine, pentru că este la frontiera a două continente, Asia şi Europa. O ţară care înţelege că este situată astfel, îşi construieşte o personalitate şi o politică adecvată ca să fie şi, şi. Nu mai spui sunt occidental sau oriental. Eşti la mijloc.

Şi Putin încearcă acum să reanimeze un fel de uniune euroasiatică. Să mergem spre el?

M.M.: Ruşii sunt de foarte mult timp în dilema dacă sunt asiatici sau sunt europeni, iar asta nu le-a trecut. Se întind de la un ocean la altul, dar încă nu s-au definit. Să ştiţi că nici japonezii, în continuare, nu ştiu dacă vor să fie putere regională sau putere globală. În presa din Japonia încă se balansează între cele două opţiuni. Dar să lăsăm asta. Când eşti la frontiera dintre două continente, trăieşti din faptul că drumurile trec pe aici. Între aceste două continente este obligatorie o comunicare din ce în ce mai mare. Din ce s-a născut Elveţia? Din faptul că din Europa se trecea pe la ei pentru Italia, iar ei luau vama. Au fost cei mai mari beneficiari ai faptului că Estul mergea spre Vest prin ei şi Nordul la Sud, tot prin ei. Şi la noi, locaţia este, într-un fel, analoagă. Avem şi o calitate specială, aceea că există atâta Est în noi. Din Vest ne vin limba şi civilizaţia, din Est ne vin religia, marile tradiţii politice şi culturale.

Ne-au venit şi mari probleme.

M.M.: Da, dar nici Vestul nu ne-a cruţat. O ţară care este plasată la frontiera dintre două continente, unul vest şi unul est, are din ce să trăiască, dacă vrea, dacă o duce mintea, dacă o ţin puterile, dacă oamenii cred în asta. Eu nu spun nimic de România, vorbesc de o soluţie pentru acest tip de ţări.

Prin urmare vedeţi în poziţia geografică a României o rezervă, un potenţial bun pentru viitor.

M.M.: Sare în ochi. O ştie toată lumea. Şi unui copil din Patagonia care se uită în atlasul geografic îi poate veni ideea.

Turcia îşi joacă acest tip de carte?

M.M.: E o plăcere pentru mine să văd în istoria diplomatică cât rol a avut, înainte de al doilea război mondial, marele nostru diplomat Titulescu, să-i convingă pe turci să-şi aleagă acest drum. Şi pleda cu o pasiune! Pentru că asta era reţeta pe care ar fi vrut să o vadă urmată şi de România. Ei au fost receptivi şi au aplicat-o. De aceea, când spui Titulescu în Turcia lumea se scoală în picioare. Eram la înmormântarea lui Kennedy şi stăteam mai la coadă, în faţă mergeau şefii de state. Mai în spate, venea un domn care nu putea merge repede că era mai dus de spate. Întreb şi eu pe cineva cine e personajul. Mi se răspunde: İnönü, ajutorul şi urmaşul lui Ataturk (Mustafa İsmet İnönü, al doilea preşedinte al Turciei - n.r.).  M-am dus la el să-l salut şi i-am zis: "Sunt fericit că vă văd! România vă iubeşte de când v-a iubit Titulescu!". Bătrânul se opreşte şi zice atât: "Titulescu, Titulescu!". Şi mi-a zâmbit. Asta a fost întâlnirea mea cu urmaşul lui Ataturk. Nu trebuia să-i spun "România, stat prieten, bla, bla, bla". I-am spus un singur cuvânt, care l-a mişcat. Eu ştiu ce a făcut Titulescu. Tot ce n-a putut să facă pentru România, cu tot zelul a făcut pentru turci.

Alegerile pe care le face o ţară au legătură şi cu educaţia. Exemplul mult promovat de dumneavoastră este cel al reformelor lui Spiru Haret. Ce face neperformant sistemul actual?

Un sistem de învăţământ se poate prăbuşi cumplit.

În ce condiţii?

M.M.: Evident, dacă n-are stat! Care e statul care îl conduce? Cum să aibă instituţiile statului funcţiune, dacă statul e lovit în cap? Aţi văzut guvern sau ministru care să conducă învăţământul, când statul e lipsit de autoritate?

Raportul Clubului de la Roma pentru perioada 2012-2052 prognozează înflorirea unor economii emergente precum India, China, Africa de Sud şi Rusia. În cazul primelor trei, intrarea pe pantă ascendentă se produce şi pe fondul unei restructurări evidente a modelului economic. Cum credeţi că va evolua Rusia, al cărei model are în centru două elemente-cheie: exportul de armament şi exportul de petrol şi gaze.  Date fiind până acum beneficiile financiare şi strategice, sunt în următoarele patru decenii şanse ca aceste două sectoare să nu mai prevaleze?

M.M.: Rusia nu a ajuns la transformările de structură necesare. A fost într-o tranziţie fără formă, fără fond şi a mers aşa, orbeşte, sărăcind până n-a mai avut o rublă. Nu există jaf de tipul celui făcut în Rusia în perioada lui Elţin, dar există bulevarde ruseşti în Londra. După aceasta a trebuit să vină o corecţie, care s-a făcut de către un personaj îndrăzneţ (Vladimir Putin - n.r.). A început să facă curăţenia, a oprit sângerarea. Nu vrea să se despartă de putere, vrea să facă ceva bun, dar nu e clar. Deocamdată îl interesează foarte mult poziţia Rusiei în lume şi e foarte sensibil la prietenie şi duşmănie.

Este fezabil, într-un orizont de o generaţie, proiectul unei Rusii cu adevărat democratice?

M.M.: Rusia e un stat totalitar, asta vreţi să spuneţi. Din punct de vedere economic, ruşii ar vrea să fie şi ei un fel de chinezi. E foarte greu să guvernezi o ţară. Atunci, când ai o masă aşa de mare, dacă nu este ţinută strâns şi unitar, ea se rupe. Fă puţină democraţie în China şi poţi avea vreo 14-15 Chine. Statele mari sunt obsedate de acest risc şi îşi ţin populaţiile strâns cu metodele lor.

 Are România o relaţie corectă cu Rusia?

M.M.: Regula micii puteri bine plasate este să aibă relaţii bune şi să le întreţină ca atare cu mare grijă, cu toate marile puteri în mod egal. Asta-i regula. Cu toate.   

CV Mircea Maliţa, 85 de ani

 1950-1956: Director al Bibliotecii Academiei


1956-1960: Consilier la misiunea permanentă a României la ONU


1961-1962: Director în Ministerul de Externe


1962-1970: Ministru adjunct pe probleme ONU şi organisme internaţionale


1970-1972: Ministrul Învăţământului


1980-1982: Ambasador în Elveţia


1982-1984: Ambasador în SUA

 

Începuturile şi previziunile Clubului de la Roma

România a găzduit în premieră, între 30 septembrie şi 2 octombrie, Adunarea Generală a Clubului de la Roma, reuniune prezidată de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, şi la care a luat parte, printre alţii, inclusiv Roberto Peccei, fiul fondatorului acestei organizaţii. Reuniunea la Bucureşti a Clubului de la Roma vine la doi ani după un alt eveniment de o anvergură similară, reuniunea Comisiei Trilaterale, ţinută în toamna lui 2010 tot la Bucureşti şi tot sub patronajul lui Mugur Isărescu.

 Clubul de la Roma a fost fondat în 1968 de către fostul administrator al FIAT, Aurelio Peccei, şi fostul directorul general pentru probleme ştiinţifice al OCDE, Alexander King, la un an după prima şi întâmplătoarea întâlnire dintre cei doi. Ideea o avusese Peccei, care încă din 1967 formulase o întrebare fundamentală ce trăda un orizont deloc confortabil: "Oare nu avem cu toţii nevoie de ceva foarte diferit de ceea ce ne este propus astăzi de diverse personalităţi sau instituţii, fie şi de Naţiunile Unite, în cadrul a ceea ce a devenit o partidă de şah globală?". Pornind de aici, Clubul de la Roma urma să dezvolte o întreagă filosofie cu privire la modul în care va trebui privită şi înţeleasă de restul lumii.  

Alcătuirea unui proiect al noii organizaţii a fost dată în grija unui grup de cercetători de la Massachusetts Institute of Technology (MIT), toată lumea angajându-se să respecte cele patru direcţii generale: organizaia să fie redusă numeric (până în 100 de personalităţi); să nu necesite finanţări mari, pentru a rămâne independentă; să fie apolitică şi transculturală; în fine, să fie neoficială şi nesusţinută de un stat sau organism internaţional.

Rezultatul: proiectul MIT pentru Clubul de la Roma a culminat cu redactarea de către David Meadows a unui raport, "Limitele creşterii", care oferea o predicţie cu privire la evoluţia omenirii în următorii ani (1972-2012) şi care a făcut Clubul cunoscut pe plan mondial, documentul fiind tradus în 30 de limbi şi vândut în 10 milioane de exemplare. În următoarele decenii, analizele futurologice ale Clubului de la Roma nu au încetat să apară, iar în primăvara acestui an a fost lansat al doilea raport - "2052 - o profeţie globală pentru următorii 40 de ani", de Jorgen Randers.

"Mesajele Clubului de la Roma au fost, în esenţa lor, pozitive. Fără a spune NU globalizării, acţiunea era îndreptată în direcţia unei economii globale care să nu pună în pericol nici prezentul şi nici viitorul omenirii (...) Ţinta Clubului de la Roma a fost, încă de la început, suita de tare ce puteau distruge tot ceea ce însuşi capitalismul făurise: lăcomia, risipa, nesăbuinţa. Aceste ţinte erau reale. Dar nu dominau nici pe departe lumea", scrie Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, în cartea sa, "Biletul de ieşire din criză". 

Citește totul despre:

Comentarii

loading...