Alegerile europarlamentare din România ar putea fi cele mai dure din toată Uniunea. Surprinzător? Da! Anvergura pregătirilor de luptă ale partidelor şi a resurselor pe care sunt gata să le pună la bătaie este disproporţionată în raport cu indiferenţa marii majorităţi a cetăţenilor faţă de cine şi ce decide pentru ei la Bruxelles şi la Strasbourg. Dar şi în raport cu numele candidaţilor pe care vor să-i bage în Parlamentul European.
La câte nulităţi, traseişti, gargaragii de două parale şi pile ale sponsorilor sunt pe liste, ar fi fost mai probabil ca europarlamentarele să fie tratate de şacalii politici cu o sfântă lehamite românească. Ca pe ceva plictisitor, costisitor, o formalitate pe care nu ştiu cum să o bifeze mai repede pentru a se întoarce la treburile care şi aduc bani, nu doar consumă.
Calculele din spatele concentrării de forţe a partidelor nu urmăresc satisfacerea cohortei de pomanagii care se gândesc la leafa şi pensia de europarlamentar ca la tunul vieţii lor şi nici a neamurilor de gradul 0 dornice să poarte pamponul de „politician de anvergură continentală“ pentru că s-au plictisit să stea acasă cu copiii sau pentru că trebuie să răspundă ceva atunci când sunt întrebate cu ce se ocupă.
Anul acesta, europarlamentarele au legătură aproape exclusiv cu alegerile prezidenţiale. Sunt, de fapt, semifinala meciului pentru Cotroceni. În funcţie de ce scor obţin pe 25 mai, liderii principalelor partide politice vor juca sau măcar vor avea un cuvânt greu de spus la prezidenţiale, de departe cele mai importante alegeri din România.
Judecând după scorurile cu care este creditat în sondaje, doar PSD, dintre toate cele patru mari forţe politice, şi-ar permite să abordeze lejer europarlamentarele. Este partidul alfa, iar distanţa care îi desparte pe social-democraţi de PNL, de PDL şi de Partidul Mişcarea Populară (a se citi: Traian Băsescu) este suficient de mare ca să nu aibă nici o emoţie în ceea ce priveşte rezultatul viitoarelor alegeri.
Şi, cu toate acestea, au emoţii, iar implicarea lor va fi totală. De ce? Pentru că, din perspectiva prezidenţialelor, cele care contează cu adevărat, pentru PSD este cel puţin la fel de important şi ce scor obţin la europarlamentare şi celelalte trei partide. Chiar mai important, de fapt! Iar ceea ce s-a întâmplat sâmbătă în Slovacia le confirmă calculele, tactica şi temerea principală.
Întocmai ca România, Slovacia are un partid dominant. Smer-SD este chiar mai puternic decât PSD-ul, deoarece deţine 55% din locurile în Parlament, iar în 2012 a format primul guvern monocolor din istoria Slovaciei. Întocmai ca PSD, Smer-SD este condus de cel mai popular politician al ţării – Robert Fico.
Ca şi Victor Ponta, Fico este şi premier. Dar şi-a dorit să fie preşedinte. Deşi în Slovacia funcţia prezidenţială este una aproape simbolică, fiind permanent la mâna Parlamentului, ea dispune de prerogative importante în zona justiţiei. Practic, toate numirile şi revocările de înalţi magistraţi trec prin mâinile preşedintelui. Ca şi în România.
Numele premierului Fico a apărut în poate cel mai grav scandal de corupţie din ţara sa: afacerea Gorilla, în care serviciul de informaţii de la Bratislava a interceptat numeroase conversaţii purtate de cei mai importanţi oameni de afaceri ai vremii cu personaje-cheie din stat şi politică, printre care şi Fico.
În ciuda controverselor în care a fost implicat, Robert Fico a condus, permanent, detaşat în topul candidaţilor la prezidenţiale. Cu opt luni înaintea alegerilor prezidenţiale, care s-au încheiat sâmbăta trecută, sondajele indicau că va fi votat în primul tur de 45% din slovaci.
Vreme de un an, majoritatea comentatorilor au fost convinşi că victoria sa este o formalitate. Până în urmă cu două săptămâni, când diferenţa dintre el şi cel de-al doilea clasat la finalul primului tur a fost de doar 4%. Pe 30 martie, Fico, marele favorit, a suferit o înfrângere usturătoare. A obţinut doar 40% în faţa unui nou-venit în politică. Andrej Kiska, noul preşedinte al Slovaciei, este un om de afaceri care s-a făcut remarcat prin organizaţia umanitară pe care o conduce şi care sprijină copiii grav bolnavi şi familiile acestora.
Ceea ce a făcut posibilă victoria lui Kiska a fost faptul că, în turul doi, toţi candidaţii dreptei, cu o singură excepţie, şi toţi independenţii i-au oferit sprijinul. Un sprijin acordat indirect lui, dar îndreptat în special împotriva lui Fico şi a pericolului ca Smer-SD să acapareze toată puterea. De altfel, principalul slogan de campanie al forţelor de dreapta a fost „Smer nu trebuie să aibă totul!“.
Coşmarul Smer-ului, care a fost convins că îşi va adjudeca fără probleme şi preşedinţia, iar o dată cu ea şi puterea de control asupra magistraţilor, poate deveni şi coşmarul PSD-ului. Mai ales că nu ar fi prima oară când li s-ar întâmpla.
De altfel, ce a păţit Adrian Năstase în 2004 i s-a întâmplat şi lui Vladimir Meciar, super-greul politicii slovace, în anii ’90. În anul în care a pierdut şi fostul lider PSD, Meciar a obţinut în turul întâi 32%, în timp ce adversarul său, doar 22%. În finală, însă, Meciar a pierdut la fel de categoric ca şi aliatul său politic, Fico, cu 40%. Iar motivul a fost acelaşi. Adversarii au reuşit să convingă electoratul că a plasa puterea absolută în mâna stângii ar fi o catastrofă.
Frica majorităţii de a încredinţa puterea absolută celor ce îşi trag seva din fostul partid comunist unic şi îi perpetuează metodele dominatoare, şi care a blocat ultima etapă a ascensiunii lui Năstase, a lui Meciar şi a lui Fico, s-ar putea dovedi fatală şi aspiraţiilor lui Ponta sau ale oricărui alt candidat al PSD. Nu ştiu cât de conştienţi au fost Fico şi colegii săi de faptul că această frică este o armă nucleară în mâna adversarilor, dar PSD şi Ponta ştiu precis cu ce se vor lupta, de fapt. De acolo vin, de altfel, şi ezitările lui Ponta.
Şi tot de aceea declară că va lua o decizie după europarlamentare. Ceea ce nu spune public, însă, este că nu scorul luat de PSD va fi determinant. Dacă PSD ia 35% sau 45%, ecuaţia pentru prezidenţiale rămâne aceeaşi. Decisivă, însă, va fi capacitatea celorlalţi de a coagula temerile tuturor celor ce n-au votat PSD sau nu au ieşit la vot la „repetiţie“ şi de a acţiona consensual. Pe acest front luptă, de fapt, partidul lui Ponta sub pretextul că îi pasă de europarlamentare.
Prioritatea PSD este să împiedice formarea unei coaliţii Traian Băsescu (PMP)-PDL-PNL care să susţină acelaşi candidat la prezidenţiale, în turul unu, dar mai ales în turul doi. Practic, să blocheze refacerea Alianţei DA.
Pentru atingerea acestui scop, alocă resurse în primul rând pentru ruperea verigii slabe, care este PNL. Resentimentele faţă de Traian Băsescu şi dorinţa de a reveni la guvernare cât mai rapid sunt motive suficient de puternice pentru care mulţi liberali sunt tentaţi să cedeze multitudinii de oferte pe care le primesc, aproape zilnic, la întâlniri de taină, de la reprezentanţii PSD.
Câtă vreme, însă, Antonescu controlează cu mână de fier partidul, după cum s-a văzut şi în cazul Diaconu, şansele PSD de a declanşa o lovitură de partid în PNL sunt reduse. De altfel, chiar şi eşecul lui Tăriceanu de a pune pe picioare un partid liberal alternativ demonstrează că deocamdată PNL-Antonescu rezistă asaltului.
Pentru PSD, europarlamentarele sunt momentul ideal pentru a da lovitura de graţie fostului copreşedinte al USL, care a ales să meargă mai degrabă pe mâna lui Traian Băsescu decât pe cea a lui Victor Ponta. Tot ce trebuie să se întâmple este ca PNL să ia un scor cât mai prost. Cu cât rezultatul va fi mai mult sub 20%, cu atât îi va fi mai greu lui Antonescu să se dezică de afirmaţia că va demisiona dacă partidul nu atinge acest prag şi cu atât mai uşor le va fi agenţilor de influenţă ai PSD să îl debarce.
Susţinerea candidaturii lui Mircea Diaconu urmăreşte exact acest scop. Şi nu doar prin efectele propagandistice, derivate din ideea „nu are rost să mai votaţi PNL pentru că acest partid nu mai e ce a fost!“, ci şi printr-un truc folosit şi altă dată în alegerile din România: confuzia.
Potrivit unui plan al social-democraţilor, numele lui Mircea Diaconu ar urma să fie plasat pe buletinele electorale chiar sub căsuţa Partidului Naţional Liberal, poate chiar şi cu o titulatură care să amplifice confuzia. În mediul rural, dar nu numai, efectele unei astfel de lovituri sub centură s-ar putea să nu fie deloc neglijabile.
Nu ar fi prima oară când PSD foloseşte o asemenea metodă. Cea mai recentă, nominalizarea lui Robert Negoiţă drept candidat la Primăria Sectorului 3, împotriva lui Liviu Negoiţă. În 2012, democrat-liberalii au reclamat faptul că maşini cu megafoane din care răsuna imnul PDL îndemnau oamenii să voteze cu Robert Negoiţă.
În varianta unui scor slab al PNL la europarlamentare, chiar şi dacă Antonescu nu demisionează din fruntea partidului, Tăriceanu va avea argumente pentru a-şi relua eforturile de scindare a liberalilor şi de formare a noi aripioare care să joace pe mâna PSD, sabotând planurile de susţinere a unei candidaturi unice din partea dreptei. Scorul prost al PNL va fi folosit ca o confirmare a teoriei social-democraţilor că Antonescu a pierdut orice şansă de a ajunge preşedinte.
Planul B al PSD, pentru varianta în care PNL nu se rupe, iar Antonescu rămâne preşedinte, presupune candidatura lui Tăriceanu la prezidenţiale pentru scindarea voturilor alegătorilor liberali, ceea ce ar putea duce la blocarea intrării lui Antonescu în turul doi.
Şi PDL intră în strategia PSD, însă cu un scop invers. PDL trebuie ajutat chiar să obţină un scor bun la europarlamentare. Poate nu întâmplător liderul PDL i-a reamintit de curând preşedintelui Băsescu un episod din istoria comună în care au beneficiat de pe urma voturilor pe care le-au cedat unii adversari.
Întocmai ca la PNL, un procent slab obţinut de PDL creează premisele debarcării lui Vasile Blaga şi, o dată cu asta, renunţarea la susţinerea candidaturii lui Cătălin Predoiu. Pentru PSD este perfect ca lucrurile să rămână în PDL exact cum sunt acum. Cu cât vor fi mai mulţi pretendenţi din partea dreptei pentru turul unu şi cu cât se atacă mai virulent, cu atât cresc şansele PSD de a împiedica coagularea tuturor voturilor celor ce văd în supremaţia absolută a urmaşilor PCR un pericol mortal şi repetarea eşecului din 2004.
Teama de a nu pierde precum Adrian Năstase este motivul pentru care Victor Ponta va decide dacă intră în cursa prezidenţială şi în funcţie de cum ies partidele de dreapta din alegerile din mai. Şansele mai mici sau mai mari pentru o alianţă Traian Băsescu-PDL-PNL vor cântări în alegerea sa cel puţin la fel de mult ca şi scorul pe care îl va lua PSD la europarlamentare şi care îi va arăta dacă partidul este dispus, sau nu, să tragă pentru el.
Interesant de remarcat este că, în Slovacia, mai mulţi lideri marcanţi ai partidului omolog al PDL-ului (SDKU, membru al PPE) şi-au retras în ultimul moment susţinerea pentru candidatul comun al dreptei şi au indicat votarea unui alt politician. În cele din urmă, nici cel al dreptei, nici cel sprijinit, pe ultima sută de metri, de „PDL“-ul slovac nu au intrat în turul final, iar ultimul a luat un scor insignifiant. Ca o ironie, pe locurile 3 şi 4, în turul întâi, s-au clasat tot independenţi.
Conform scenariului slovac, nu doar PSD poate pierde prezidenţialele, ci şi PDL, PNL şi PMP. Dezamăgirea alegătorilor faţă de rapacitatea şi incompetenţa politicienilor poate favoriza o a treia cale: victoria unui independent, susţinut în final de forţele de dreapta, dar mai ales de cetăţenii sătui să mai sprijine partide corupte până la os.
