Micul Nabucco, traseul prin care România va aduce gaz caucazian în Europa, reuşeşte performanţa de a ocoli toate cele trei mari puteri de la Marea Neagră: Rusia, Ucraina şi Turcia.
Pentru a-şi atinge idealul de a deveni terminalul energetic al Uniunii Europene la Marea Neagră, România începe să-şi pună în practică propriile idei, în acelaşi timp în care încearcă să-şi negocieze poziţii avantajoase în cele două mari gazoducte virtuale: Nabucco, gândit de UE pentru a aduce gaz de la Marea Caspică prin ocolirea Rusiei, şi proiectul rival, South Stream, conceput de Rusia pentru transportarea resurselor din regiunea caucaziană tot spre Europa Occidentală.
Primele cantităţi de gaz caspic ar putea ajunge în Europa peste doi-trei ani, dacă acordul semnat alaltăieri de Azerbaidjan, Georgia şi România va fi pus în practică imediat. Cele trei state s-au angajat să aducă gaze azere printr-un gazoduct până pe litoralul georgian, unde vor fi lichefiate, astfel încât să poată fi transportate cu nave de mare tonaj până la Constanţa. Aici se regazifică şi sunt trimise prin conducte spre vest, prin Ungaria, şi spre sud, prin Bulgaria.
România devine astfel lider într-un proiect care ocoleşte marile puteri pontice, Rusia, Ucraina, Turcia, şi care ar putea duce la scăderea dependenţei Uniunii Europene de gazul rusesc. Ruta gândită de români, azeri şi georgieni preia pentru moment dezideratul european, transformându-se în Micul Nabucco. Rusia rămâne în offside, fiindcă South Stream, deşi pare să fie un proiect concret, care ar urma să intre în funcţiune din 2015 şi va avea o capacitate de patru ori mai mare decât Nabucco, încă nu şi-a pus la punct traseul. Pe de altă parte, comisarul european pentru energie, Gunter Oettinger, a spus la sfârşitul lunii trecute că şansele începerii construirii Nabucco la sfârşitul acestui an nu sunt prea mari, iar darea sa în exploatare ar putea fi amânată până în 2018, deci cu patru ani faţă de planificarea iniţială. Oficialul european a revenit ulterior cu o declaraţie mai optimistă, dar se ştie deja că marea problemă a proiectului Nabucco este lipsa resurselor, în condiţiile în care nu există nici un fel contracte angajate cu posibilii furnizori: Azerbaidjan, Turkmenistan şi Irak. Iranul, care, la rândul lui, ar putea furniza gaz, nu poate fi luat în considerare, se află încă pe lista neagră a statelor indezirabile. Prin Nabucco ar trebui să se transporte circa 30 miliarde de metri cubi de gaz anual, dar deocamdată nu se ştie de unde va fi luată această cantitate. O altă necunoscută a ecuaţiei Nabucco este Turcia: în condiţiile în care această ţară este respinsă de UE şi nu i se dau speranţe de aderare, e posibil să-şi schimbe atitudinea. Existenţa unui gazoduct european pe teritoriul Turciei ar putea deveni monedă de schimb în discuţiile cu Bruxelles-ul, iar robinetul poate fi închis sau deschis în funcţie de mulţumirile sau nemulţumirile liderilor de la Ankara.
Micul Nabucco pe care vrea să-l pună pe picioare România, cu sprijinul Azerbaidjanului şi Georgiei, este mai puţin vulnerabil, va costa între două şi patru miliarde de euro, faţă de opt miliarde cât arată devizul Nabucco, are asigurate resursele printr-un acord ferm şi va transporta anual până la 20 miliarde de metri cubi de gaz. Pericolul în această configurare rămâne Rusia, care va instala în coasta Georgiei o bază militară cu cel puţin 3.000 de soldaţi, bază situată chiar pe malul Mării Negre, în enclava abhază, recunoscută de Kremlin ca stat independent imediat după războiul cu georgienii.
Micul Nabucco rămâne pe moment o opţiune avantajoasă atât pentru România şi UE, cât şi pentru Azerbaidjan, instalat deocamdată inconfortabil sub umbrela influenţei ruse, şi Georgia, care se desprinde dureros de zona în care se află. Punerea în practică a acestui proiect este primul pas prin care România poate schimba harta geopolitică a spaţiului pontic, transformându-se în nod energetic la Marea Neagră şi ţară de redistribuire a resurselor energetice aduse din zona caspică.
