Realitatea lui Vîntu miza pe Mircea Geoană, în vreme ce Realitatea lui Ghiţă paria pe Victor Ponta. Diferenţa e că lui Vîntu îi place să se relaxeze cu Geoană la el acasă, iar Ghiţă se plimbă cu Ponta în Dubai. Indiferent de personaje, Realitatea TV a funcţionat însă după modelul parazitului care se hrăneşte din naivitatea telespectatorilor, cu sprijinul politicienilor şi prin îndemânarea celor doi afacerişti oneroşi care au încercat să se păcălească unul pe celălalt.
Realitatea TV este o poveste de succes pusă în scenă de Sorin Ovidiu Vîntu, un regizor al marilor lovituri sub centură, care joacă de fiecare dată la cacealma şi reuşeşte aproape mereu să câştige. Acest post de televiziune şi-a bazat strategia pe lăcomia de putere a liderilor partidelor autohtone, pe un public neinformat, care nu înţelege realităţile, şi pe declinul presei româneşti, care a acceptat destul de uşor să intre în trena Realităţii TV.
Vîntu şi-a cumpărat Realitatea nu doar ca pe o armă de vânătoare împotriva procurorilor care aveau probe să-l bage la puşcărie sau împotriva judecătorilor care puteau să-l judece prea repede, cum a încercat Camelia Bogdan, ci şi pentru a-şi întări afacerile şi a deveni omul din spatele puterii. După ce şi-a pierdut iluziile o dată cu eşecul lui Mircea Geoană la alegerile prezidenţiale din 2009, Sorin Ovidiu Vîntu a vrut să scape de datoriile de sute de mii de euro pe care le avea către statul român printr-un contract cu Sebastian Ghiţă, care a preluat administrarea televiziunii şi a promis să investească 75 milioane euro pentru revigorarea Realităţii.
Ghiţă nu vrea nici să fie salvatorul lui Vîntu şi nici să transforme o televiziune propagandistă într-un BBC mioritic, ci doar să-şi pună în valoare calităţile de vânător. Ghiţă, administratorul temporar al Realităţii TV, are mai ales afaceri cu statul şi a ştiut la fel de bine ca Vîntu să păcălească puşculiţa ţării pentru binele afacerilor sale. Contractele lui Ghiţă transcend guvernele şi sunt făcute cu instituţii serioase: Ministerul de Finanţe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Jandarmeria etc. La fel ca Vîntu odinioară, Ghiţă lucrează cu toate partidele care contează, a dat bani la PNL, dar mai mulţi la PDL, a organizat congresul PSD şi vrea să se joace în aceeaşi măsură cu Victor Ponta, Emil Boc sau Traian Băsescu. Fără să recunoască sau poate chiar fără să ştie, Sebastian Ghiţă îl copiază sau, mai degrabă, îl pastişează pe Sorin Ovidiu Vîntu.
Îi dă afară brutal pe Adrian Ursu şi Oana Stancu, nu neapărat pentru că aceştia ar fi fost în bune relaţii cu rivalul Vîntu, ci fiindcă l-au supărat pe Victor Ponta într-o emisiune în care şeful Fiscului l-a acuzat pe liderul PSD că nu şi-a declarat o sponsorizare. Îi pune în umbră pe liderii de opinie cumpăraţi de Vîntu şi vrea să schimbe modelul de manipulare, cu unul mai sofisticat, dar intră în prea multe combinaţii şi nu are răbdarea jucătorului de cursă lungă.
Bătălia pentru Realitatea între Ghiţă şi Vîntu nu are relevanţă pentru public, fiindcă amândoi vor să folosească televiziunea ca scut împotriva justiţiei şi ca trambulină pentru afaceri şi influenţă. Ghiţă o spune fără rezerve într-un interviu pentru „Evenimentul Zilei”: „Oamenii de afaceri nu au simpatii. Au interese”. De ce ar investi atâtea milioane de euro într-o televiziune fără profit, dacă nu pentru a-şi face o poliţă de asigurare? Între Ghiţă şi Vîntu nu există mari diferenţe de percepţie, poate doar că primul vrea să aducă în prim-plan generaţia din care face parte – „cea cu 3 în faţă” -, iar al doilea preferă ziarişti ignoranţi – „o trupă de copii de 19, 20, 21 de ani”, care „înţeleg exact ce timpuri străbatem”. În plus, Vîntu avea şi obsesia credibilizării prin oameni de notorietate. Amândoi subscriu declaraţiei axiomatice care se poate extrage din stenogramele procesului lui Vîntu, în care acesta le spunea subordonaţilor că are nevoie „de o organizaţie care să răspundă ordinelor mele ca şi Audi-ul pe care îl conduc”.