Ca PSD nu este un partid social-democrat de factura europeana este de domeniul evidentei. Formatiunea noastra postcomunista a devenit, la fel ca toate celelalte partide fratesti din centrul si estul Europei, un grup de interese oligarhice care utilizeaza puterea politica pentru profituri personale prin exploatarea resurselor statului. Instrumentele sale sunt birocratia de stat si volumul de informatii relevante pe care aceasta le vehiculeaza si negociaza, pe de o parte, si aparatul represiv dispersat in diversele servicii secrete, al carui scop este sa centralizeze si sa manipuleze informatia cu potential lucrativ si sa furnizeze kompromat pentru bataliile impotriva adversarilor.
Exista argumente puternice pentru a sustine ca, cel putin in Romania, TOATE partidele politice corespund, in general, acestui model de esenta postcomunista, indiferent de optiunea ideologica si filiatia istorica pe care si le revendica. In comportamentul care conteaza – la guvernare – diferentele dintre PSD, PNL, UDMR sunt irelevante. Pana acum, nici PDL nu a dovedit ca are o conduita la guvernare diferita de cea practicata de toti ceilalti timp de 20 de ani. PDL are insa o zestre (destul de mica, din pacate) de personalitati care promit o ruptura in acest continuum postcomunist si asta este, cel putin din acest punct de vedere, mai mult decat au toti ceilalti la un loc.
Pentru ca nu exista diferente fundamentale in actul de guvernare, PSD da impresia de partid care stie ce face, in timp ce toti ceilalti fac figura de amatori, de epigoni palizi ai titularilor de drept ai sistemului. PSD poate, asadar, revendica titlul de necontestat de unic mostenitor autentic al Partidului Comunist. Toti ceilalti sunt impostori.
In aceasta calitate, PSD a pastrat o caracteristica ce a disparut la majoritatea partidelor postcomuniste din estul Europei, dar a ramas o trasatura a celor din spatiul ex-sovietic: PSD continua sa fie un partid sistematic prorus, care si-a mentinut aceasta trasatura singulara cu pretul punerii in pericol a interesului national.
Prima indicatie puternica in acest sens a fost semnarea, in 1991, a Tratatului cu Uniunea Sovietica, prin care Ion Iliescu aseza Romania pe orbita Moscovei, desi cu numai un an in urma Vestul si sovieticii convenisera prin Charta de la Paris ca fiecare tara are dreptul sa-si aleaga aliantele si ca sferele de influenta sunt ilegitime in Europa.
Al doilea episod a intervenit in timpul operatiunilor NATO impotriva regimului lui Slobodan Milosevici, cand PDSR s-a lansat intr-o avalansa obscena de declaratii si pozitii nationaliste, anti-NATO si antioccidentale, desi era lipsit de orice echivoc faptul ca de sustinerea acestor operatiuni depindeau sansele noastre de aderare atat la NATO, cat si la UE.
Este adevarat, am fost invitati sa devenim membri ai Aliantei sub guvernarea PSD, cand s-au incheiat si negocierile cu UE, dar intre timp se intamplase 11 septembrie si datele geopolitice se modificasera fundamental. Cu toate acestea, atitudinea filomoscovita si antioccidentala a PSD nu s-a modificat.
Ultimele evenimente care dovedesc obedienta moscovita a PSD s-au petrecut saptamana aceasta, primul – in Senatul Romaniei, iar al doilea – la Strasbourg, in Parlamentul European. Luni, 16 senatori PSD (din 26) au votat „impotriva” si unul s-a abtinut asupra legii de ratificare a Acordului privind proiectul gazoductului Nabucco, semnat in iulie, la Ankara, de Romania, Austria, Ungaria, Bulgaria si Turcia, cel mai important document oficial privind acest proiect crucial pentru reducerea dependentei Europei de gazul rusesc.
Toti ceilalti senatori din toate celelalte partide au votat „pentru”. A opta impotriva Nabucco inseamna, pur si simplu, a alege proiectul concurent, South Stream, construit si detinut de Gazprom, a carui realizare ar consfinti (cvasi)monopolul rusesc asupra livrarilor de gaze catre Europa.
Miercuri, la Strasbourg, europarlamentarii au luat in dezbatere o rezolutie privind politica de aparare si de securitate comuna care facea referire la proiectul scutului american antiracheta, asupra instalarii caruia pe teritoriul national Romania si-a dat deja acordul. Raportorul, Arnaud Danjean, reprezentant al Partidului Popular European, a introdus in textul rezolutiei cerinta PE ca noua varianta a scutului sa se realizeze „in dialog cu Rusia”.
Aceasta era o solicitare absurda si inacceptabila din mai multe puncte de vedere. Mai intai pentru ca, sistemul antiracheta fiind un sistem defensiv, Romania nu are absolut nici o obligatie sa se consulte cu Rusia pe aceasta tema si ar fi complet inacceptabil ca o rezolutie a Parlamentului European sa constranga Bucurestiul sa faca un lucru pe care tratatul bilateral dintre Romania si Rusia nu il obliga sa-l faca. In al doilea rand, instalarea scutului pe teritoriul romanesc este strict o afacere romano-americana si nu au a face aici nici Parlamentul European, cu atat mai putin Rusia. In al treilea rand, daca o coordonare intre Romania si celelalte state membre ale UE pe problema scutului este perfect rezonabila, introducerea Rusiei in ecuatie este complet lipsita de sens.
Nu ar fi decat o modalitate de a introduce Rusia pe usa (din dos) a Parlamentului European intr-o constructie de securitate in care n-ar avea ce cauta din principiu. Cel care a sesizat aceasta anomalie, spre onoarea sa, a fost europarlamentarul PDL Traian Ungureanu, care a initiat un amendament impotriva rezolutiei colegului sau din PPE. Ungureanu a reusit sa convinga 40 de eurodeputati sa semneze initiativa. Dintre acestia, multi – cum era firesc – proveneau din Polonia si statele baltice, dar – lucru si mai important – reprezentau grupuri politice diverse, inclusiv cel socialist si cel liberal.
Insusi vicepresedintele grupului socialist, Hannes Swoboda, si-a manifestat flexibilitatea fata de propunerea de text a lui Ungureanu, care suna mai mult decat rezonabil: sistemul antiracheta „ar trebui sa tina seama de o abordare comuna a tarilor europene in privinta apararii Europei impotriva amenintarilor balistice, in cadrul unui dialog la nivel continental si incurajand participarea industriei europene de aparare la realizarea scutului”.
Un text rezonabil de bun pentru majoritatea europenilor, dar nu suficient de bun pentru PSD. Pe ultimii metri, europarlamentarii Adrian Severin si Ioan Mircea Pascu au introdus un amendament de ultim moment, prin care la formula „dialog continental” se adaugau cuvintele „inclusiv cu Rusia”. Cum adaosul celor doi nu a fost acceptat, amendamentul lui Ungureanu a fost adoptat fara probleme, cu 358 de voturi, adica si de la liberali si socialisti, dar nu si de la PSD, care a votat in bloc impotriva.
Asupra actiunilor lui Adrian Severin, care se comporta in Parlamentul European ca un agent de influenta al Moscovei, am mai atras atentia. De data aceasta insa, PSD a mers prea departe: a incercat sa ofere Moscovei putere de decizie intr-o afacere romano-americana prin intermediul legislativului european. La Strasbourg, PSD s-a pus scut al intereselor Moscovei impotriva scutului american antiracheta si a intereselor Romaniei.
