Bruxelles-ul nu a putut câştiga în faţa Moscovei partida de la Vilnius, fie pentru că a subestimat capacitatea de manevră a Kremlinului în regiune, fie pentru că nu a înţeles importanţa dislocării periferiei estice a Uniunii Europene de sub influenţa Rusiei. Implicarea României în această partidă a fost deocamdată simbolică, dar miza extragerii Republicii Moldova din înlănţuirea Rusiei rămâne importantă şi ar putea configura viitorul istoric al regiunii.
Liderii europeni planificaseră să parafeze la sfârşitul acestei săptămâni în Lituania, la Vilnius, acorduri de liber schimb şi de asociere cu Armenia, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina, numai că Rusia a reuşit să convingă Kievul şi Erevanul să se retragă din cursă şi face în continuare presiuni asupra ultimelor două state rămase în finala maratonului. Nimic nu mai pare însă sigur, în condiţiile în care Moscova îşi poate folosi arsenalul de intimidări şi provocări prin enclavele pe care le controlează în Georgia (Abhazia şi Osetia de Sud) şi în Republica Moldova (Transnistria) acum sau mai târziu, când va veni vremea ca aceste acorduri cu UE să fie ratificate.
Rusia îi va lăsa probabil pe liderii georgieni şi moldoveni să se bucure de succesul de la Vilnius, pentru că nu va dori să provoace animozităţi internaţionale înaintea Olimpiadei de Iarnă de la Soci (7-23 februarie 2014), dar e greu de crezut că va abandona cele două state în braţele europenilor, după ce Vladimir Putin va avea ocazia să defileze pe pârtiile din Caucazul de Nord, alături de cei mai titraţi sportivi ruşi, în imagini care vor face înconjurul televiziunilor din toată lumea. Până atunci, robinetul cu gaz va rămâne deschis şi pentru cele mai obraznice state desprinse acum 20 de ani din Uniunea Sovietică, iar opţiunile lor europene vor fi lăsate să fluture liber. După aceea, e posibil ca scenariile de aducere a lor la ordine să înceapă să fie puse în aplicare prin mijloacele paşnice ale alegerilor de anul viitor, care vor avea loc în Republica Moldova, prin presiuni economice sau, dacă altfel nu se poate, chiar prin forţă, aşa cum s-a întâmplat în Războiul de 5 zile din Georgia în 2008, atunci când fostul preşedinte Mihail Saakaşvili şi-a înscris ţara pe orbita NATO. „Ca orice ţară, Rusia are în anumite regiuni interese privilegiate“, spunea fostul preşedinte şi actualul premier rus Dmitri Medvedev imediat după invadarea Georgiei (31 august 2008).
Acest concept de „zonă de interese privilegiate“ a rămas în ultimii 20 de ani în centrul politicii externe ruseşti, iar provocările care au loc în această perioadă în Transnistria, dar şi în Osetia de Sud, enclave în care există trupe ruseşti bine înarmate, sugerează că lucrurile nu sunt deloc sigure şi că Moscova nu vrea să facă nici un pas înapoi din „vecinătatea sa apropiată“. Va putea Uniunea Europeană să smulgă măcar Republica Moldova din îmbrăţişarea Rusiei? Traian Băsescu le-a atras atenţia europenilor că, dacă nu vor să piardă această partidă, ar trebui să se grăbească să le permită cetăţenilor de dincolo de Prut să circule liber în UE şi să o lase mai moale cu standardele birocratice, astfel încât la alegerile de anul viitor comuniştii moldoveni, sprijiniţi de Moscova, să nu aibă şansa revenirii la putere. Va înţelege Bruxelles-ul că Republica Moldova ar trebui să fie o miză pentru UE? Ecuaţia e mai largă, iar statele europene care au bune relaţii cu Rusia ar putea să temporizeze lucrurile, chiar dacă – după cum explică Hélène Carrère d’Encausse, specialistă în istoria Rusiei – Moldova se află „la o veritabilă răspântie strategică favorizând toate tentaţiile contrare intereselor ruseşti“, fiindcă „manifestă un puternic tropism occidental, accentuat de legăturile lingvistice cu România“ şi, dacă „libertatea de mişcare nu i-ar fi fost împiedicată de Transnistria“, n-ar fi „ezitat“ să se alăture Bucureştiului – „alunecare inacceptabilă pentru un stat care a făcut parte din URSS“ (H. Carrère d’Encausse, „URSS a murit, trăiască Rusia“, Ed. Artemis, 2010, Bucureşti).
Dar dacă, din pricina problemelor economice şi politice din interiorul UE, periferia estică a continentului nu va mai fi o prioritate pentru Bruxelles, România trebuie să aibă un plan B, pentru menţinerea Republicii Moldova pe orbita europeană. Poate negocia Bucureştiul cu Moscova desprinderea unei Moldove fără Transnistria într-un viitor nu prea îndepărtat? Ar putea fi ajutată România de SUA în acest demers cu scopul de a limita puterea rusească în Europa de Est? Poate crea Bucureştiul premisele regionale necesare pentru scoaterea Moldovei de sub influenţa Rusiei printr-un aranjament complex în care să implice şi China, care a promis că România va deveni „tigrul Europei“? Toate aceste întrebări au sens doar dacă România îşi doreşte să iasă din provincialitatea mizelor mici, a frustrărilor şi reprimărilor interne şi să intre în jocul mare al combinaţiilor de pe tabla de şah globală pentru a face înţelegeri glisante cu Washingtonul şi Beijingul şi a pune la colţ Moscova, cum a mai încercat Bucureştiul la finele anilor ’60.
