Împinse la acţiune de apropierea Rusiei de propriile lor graniţe, într-un moment de divizare în sânul Uniunii Europene, România şi Polonia îşi asumă mai mult decât o agendă bilaterală îndrăzneaţă. De fapt, aduce mai degrabă cu o scuturare pe ultima sută de metri a Vechii Europe, a cărei trezire la realitate devine esenţială. E un moment unic pentru Varşovia şi pentru Bucureşti. E un moment aparte şi pentru Washington, care, timp de decenii, colabora cu Vestul ca să împingă Estul, nu invers.
Războiul deschis de Rusia în Ucraina, apoi profilul tehnic fără precedent al acestei agresiuni revizioniste, agenda chiar mai largă a lui Putin (care, după toate probabilităţile, tinteşte dincolo de destabilizarea Ucrainei şi anexarea unei părţi a teritoriului ei), ca şi cota internă de popularitate a KGB-istului de la Kremlin, plus impactul extern al activităţii agenţilor săi de influenţă (de pildă, în rândul radicalilor) indică fără doar şi poate faptul că Europa traveresează o cumpănă enormă.
Ca şi cum n-ar fi fost suficient, pericolul care paşte pacea de pe continent este acentuat de lipsa coeziunii adecvate unor asemenea situaţii între statele membre UE. Lipsă de coeziune imputabilă, în primul rând, ţărilor-motor din aşa-zisa Veche Europă.
Sub acest aspect, resorturile care au adus Vestul european pe drumul cu spectru înfundat sunt complexe, ele pătrund dincolo de existenţa unor sincope vizibile la nivel de leadership.
În Franţa, Italia, Spania, Germania chiar, deficitul de adecvare la realitatea din teren porneşte de foarte jos.
În bună măsură, pe fondul unei conjuncturi nefaste care a atins un vârf (criză economică suprapusă pe un joc mai rafinat, de tip picătura chinezească, al serviciilor secrete ruse) acest deficit este şi rodul unui cocktail de nemulţumiri, oboseală şi rutină, ajunse într-un punct critic.
Se poate, cred, consemna că în aceste state elitele cu vederi liberale se simt nu rareori inhibate de semnalele care sosesc de la baza piramidei.
Prin contrast, liderii extremelor de tot felul, care – coincidenţă, se întâlnesc într-o proslăvire la comun a Rusiei lui Putin – se simt tot mai dezinhibaţi în a susţine idei care se bat cap în cap cu valorile tradiţionale ale UE şi care, până de curând, ar fi trecut drept ieşiri excentrice ale unor inadaptaţi.
Să ne amintim ce cote de popularitate aveau acum doar câţiva ani mişcări precum Syriza, Frontul National, Podemos ori Pegida şi vom vedea de unde s-a pornit şi cât de departe s-a ajuns.
Neliniştea cea mare, însă, este aceea că Europa este ameninţată serios, într-un moment ce o gaseşte mai nepregatită ca oricând, nu doar din interior (Rusia), ci şi din exterior (radicalismul şi avansul unor grupări de tipul Stat Islamic).
Bun, se poate spune că şi ameninţarea exterioară ar avea legătură cu probleme de fond care tot din interior pornesc, dar acesta e un capitol distinct, pe care, sigur, se poate îndelung discuta.
Cert este, totuşi, că Europa asta, atât de divizată în momente atât de cheie, va trebui să se trezească rapid şi cu adevarat.
Timpul, se vede limpede, nu are prea multă răbdare cu ea.
De fapt, nu e deloc riscant de prezis că pierderea timpului se va solda, de la un punct încolo, cu pierderi foarte grele şi cicatrici de lung parcurs.
Din perspectiva depăşirii perioadelor critice strict prin forţe proprii, ceea ce vedem azi, în cazul Europei, cu siguranţa nu este ceva nou.
Adevărul e unul singur: continentul nostru nu îşi poate purta singur de grijă.
Cel puţin, nu încă.
Cel puţin, nu dacă prin termenul "continentul nostru" înţelegem continentul pe de-a-ntregul, nu interesele particular-convergente ale unui grup restrâns de ţări. Ţări care, prin prisma mărimii, avansului lor şi a influenţei câştigate în timp şi-ar putea negocia o falsă linişte, un statut „mai bun”, în timp ce pentru restul – Dumnezeu cu mila.
Primele două războaie mondiale, apoi Războiul Rece au pus limpede în lumină faptul că parteneriatul cu SUA este crucial pentru Europa – economic, politic, militar.
Fără sprijinul, întins pe aproape un secol, al Americii, spaţiul european ar fi semănat în secolul XX cu o pădure când incendiată, când defrişată.
Din păcate, chiar dacă s-a mai nuanţat, situaţia nu s-a schimbat fundamental între timp.
În contextul crizei ucrainene, s-a văzut peste măsură că grupul de state europene, numit UE, nu a acţionat ca un adevarat grup, iar dacă Putin a ajuns în punctul absurd de avansat în care a ajuns cu aventura sa de secol XIX, ei bine, asta se datoreaza în bună măsură reacţiei slabe şi întârziate a europenilor.
Pe de altă parte, revenind la relaţia transatlantică, nici SUA nu se poate lipsi foarte uşor de parteneriatul special cu Europa, unul comparabil, în anumiţi termeni, cu cel întreţinut de Washington cu Tokio şi Seul.
Din perspectivă istorică, dar şi socială, culturală, economică, parteneriatul SUA-Europa este mai mult decât cel avut de americani pe continentul asiatic. Nu este doar special, ci şi unic.
E un parteneriat natural, practic o punere în comun a unei multitudini de asemănări şi o abordare constructivă a unui număr semnificativ mai redus de diferenţe (oricum, nu diferenţe ireconciliabile).
Spre deosebire de alte vremuri, de data asta prospeţimea de care e nevoie pentru a readuce Europa în simţiri nu se mai originează în Vest, ci adie dinspre Est. Nu, însă, dinspre tot Estul, ci dintr-o fracţie a sa – Polonia şi România.
Partea bună a lucrurilor este că ambele ţări sunt cele mai mari şi mai strategic amplasate din fostul spatiu comunist (excludem Ucraina, căci vorbim aici de UE).
Practic, la Varşovia şi la București găseşti azi ceea ce nu poţi să vezi la Paris, Berlin, Roma, Madrid, Budapesta, Praga, Bratislava ori Sofia: anti-putinism profund, analize adecvate asupra războiului din Ucraina şi a perspectivelor lui, perceperea corectă a revizionismului rusesc, inapetenţă totală de a-i face concesii, angajament neechivoc faţă de NATO şi Statele Unite. Atenţie, neechivoc!
Chiar daca nu se pot compara cu marile puteri din Europa, nu înseamnă că Polonia şi România pot fi considerate cantităţi neglijabile în ecuaţia stabilităţii din regiune.
Din contră, azimutul lor euro-atlantic şi cele câteva atuuri geoplitice pe care, totuşi, le au, plus potenţialul lor le conferă suficientă soliditate pentru a juca rol de avanpost strategic.
Un avanpost începând de la care să poată fi relansată lupta împotriva tendinţelor expansioniste ale Rusiei lui Vladimir Putin.
Şi nu e deloc puţin lucru, chiar dacă, trebuie să admitem, nu se poate vorbi de cea mai fericită ipostază pentru o misiune de asemenea anvergură.
Important este că America a găsit, totuşi, două puncte de sprijin total în Europa, ceea ce, dacă ne uităm în jur, are mai curând aerul unei rarităţi.
E drept, pe termen lung, acest triunghi, SUA-Polonia-România, nu va fi suficient.
Pe de altă parte, importanţa sa strategică poate fi citită în trei imperative în etapă, care ar corespunde cel mai bine actualei stări de fapt: pe termen scurt, a ţine cât mai eficient piept provocărilor de zi cu zi aruncate în joc de Rusia; pe termen mediu, a întârzia planurile lui Putin în şi dincolo de Ucraina; iar pe termen mediu-lung, a trezi la realitate Vechea Europă, astfel încât marile puteri occidentale să se alăture deschis, fără umbră de echivoc şi de dileme, eforturilor de împingere/închidere a Rusiei în interiorul graniţelor sale.
Într-un fel, prin atitudinea lor de acum, consecventă cu abordarea din ultimul deceniu, Polonia şi România au ocazia să demonstreze supra-convingător că nu ele sunt poverile UE. În acelaşi timp, au şansa să vină în ajutorul unor ţări vest-europene care, la rându-le, au oferit de atâtea ori sprijin vital României şi Poloniei, dar care acum par să nu vadă pădurea din cauza copacilor.
Poate că sună surprinzător, având în vedere istoria recentă, dar Vestul are mai mult ca oricând nevoie de luciditatea şi responsabilitatea Estului – în cazul de faţă, a unei părţi din el.
Dovadă că s-a depaşit cel puţin faza intenţiilor, iar lucrurile încep să evolueze într-o asemenea direcţie şi sub acest registru o constituie relansarea parteneriatului strategic dintre România şi Polonia.
Relansare consumată, la nivel tehnic, dar şi simbolic, cu ocazia vizitei preşedintelui Klaus Iohannis la Varşovia şi consemnată în declaraţia comună (cu numeroase accente concrete) semnată de catre cei doi şefi de stat (Klaus Iohannis şi Bronislaw Komorowski).
Este un semnal dat nu atât Rusiei sau nu numai Rusiei, ci în primul rând restului Europei.
Dacă demersul va avea succes, rămâne de văzut, dar era un pas esenţial în actualele condiţii.
Semnalul dat europenilor este cu atât mai limpede cu cât relansarea parteneriatului strategic presupune, practic, o sincronizare fără precedent în parcursul bilateral al României şi Poloniei.
O sincronizare de substanţă a diplomaţilor din cele două ţări pe dosarele sensibile, la nivelul UE şi NATO. O sincronizare care să dea un spor de coerenţă inclusiv contactului trilateral dintre Washington, Varşovia şi Bucuresti.
În fine, o sincronizare care să facă mai eficient şi înţelept baletul pe care prezentul obligă cele două ţări să-l execute în vecinatatea lor imediată. Acea vecinătate care acum le leagă strâns, vor nu vor: Ucraina şi Republica Moldova.
Cum ziceam mai sus, Polonia şi România trebuie să reprezinte doar baza. Cu adevărat, relansarea luptei contra revizionismelor de tot felul, care pun în lumini sumbre viitorul Europei, va deveni efectivă atunci când Vechea Europă va înţelege că amânarea unei probleme nu înseamnă şi rezolvarea ei.
Este ceea ce prima jumătate a secolului XX a reuşit din plin, dar cu un preţ incomensurabil, să demonstreze.
Din această perspectivă, azi, America le face europenilor un mare serviciu: încearcă să le REAMINTEASCĂ!
România şi Polonia dublează SUA în acest efort şi bine fac.
Nici Bucureştiul şi nici Varşovia nu pot şi nu au voie să uite!
P.S.: O politică externă mai ambiţioasă va reclama, cu atât mai mult, şi o aliniere a standardelor care guvernează politica internă. În lipsa ei, oricât de adecvată la contextul european şi regional ar fi glisarea centrului de greutate în planul diplomaţiei, aceasta se va bloca la nivel de vorbărie. Reformarea partidelor, îmbunătăţirea legislaţiei electorale şi lupta anticorupţie nu mai pot fi amânate (primele două) ori subturate (cazul din urmă).
