Marian Munteanu nu este nici „legionar”, nici „naționalist de grotă”, oricât de mult ar abuza comentatorii și ONG-urile de acești termeni. Este, însă, expresia unui curent politic și intelectual care a stat prea multă vreme ascuns. Din punctul de vedere conservator pe care îl apărăm, acest curent este mult mai periculos pentru ordinea liberală actuală decât legionarismul nostalgic sau naționalismul tribal și credem că este mai sănătos să ne confruntăm cu el deschis, în piața publică, decât să îl forțăm să revină în subterane, unde monstrul poate crește nestingherit.
Aproape toți comentatorii indignați de nominalizarea de către PNL a lui Marian Munteanu s-au aplecat asupra legăturilor dintre acesta și Virgil Măgureanu și doar unul singur a făcut legătura dintre el și profesorul de sociologie Ilie Bădescu, dar a ratat complet subiectul mulțumindu-se să remarce legăturile de afaceri dintre cei doi. Din nefericire, relațiile de afaceri dintre Munteanu și Bădescu sunt ultimul lucru care să fie relevant în această poveste și dă măsura profesionalismului presei noastre, pricepută să scoată la lumină fapte dar prea puțin dispusă să urmărească ideile. Și totuși, ideile contează.
Nu avem loc aici să facem o analiză în profunzime a ideologiei promovate de Ilie Bădescu – promitem să o facem în altă parte și cu alt prilej – dar, pe scurt, pentru curentul naționalist reprezentat de Marian Munteanu, Ilie Bădescu este mai important decât este Aleksandr Dugin în Rusia. Asocierea nu este întâmplătoare pentru că între cei doi există o asemănare de familie intelectuală care transcende granițele tradiționale dintre ideologii. Pe scurt, Bădescu, la fel ca Dugin, nu aparține nici extremei drepte în sens tradițional, nici extremei stângi, nu este nici legionar, nici național-comunist. Este, pentru a simplifica la limită, ceva din fiecare sau toate la un loc. Dacă ar fi să extragem o singură trăsătură dominantă a gândirii sale, dincolo de aversiunea fermă și constantă față de ordinea liberală capitalistă de tip anglo-saxon, este ștergerea diferențelor între stânga și dreapta extreme care altădată păreau de neșters. Dacă, de exemplu, un Slavoj Zizek rămâne un comunist „clasic” de inspirație leninistă care respinge orice sugestie dinspre extrema dreaptă, naționalismul de tip Bădescu/Munteanu primește cu brațele deschise mișcările radicale de stânga – anti(alter)mondialismul, militantismul anticapitalist/corporatist (mișcarea celor 1%), anti-americanismul, „palestinianismul” și, mai ales, ideea de revoluție permanentă, de unde obsesia „insurecției” – atâta vreme cât servește scopurilor sale anti-liberale și autoritariste și, în același timp, cultivă și exploatează zeii tribului fie că vorbim despre „sufletul românesc”, fie de „ortodoxism”. Această fuziune între idei care altădată păreau ireconciliabile reprezintă un fenomen ideologic relativ nou pe care nu îl putem expedia cu câteva adjective și, încă o dată, este remarcabil de similar cu ideologia pe care se sprijină regimul lui Vladimir Putin în Rusia. Dacă am înțeles bine, metafora „naționalismului de grotă”, ei bine, ea nu se aplică în acest caz pentru că ideologia lui Marian Munteanu nu este nici primitivă, nici întoarsă spre sinele/„minele” românesc, tribal. Este sofisticată din punct de vedere intelectual și are în aceeași măsură anvergură și ambiții globale și naționale. Este un adversar redutabil care a fost neglijat și minimalizat prea multă vreme și care acum irumpe la suprafața politicii mainstream din România sub forma candidaturii lui Marian Munteanu. Iar influența sa este mai răspândită decât pare la prima vedere.
Fără a cădea în paranoia comploturilor, Ilie Bădescu a format zeci de generații de sociologi, intelectuali publici și jurnaliști care au rămas fideli ideilor sale și care până acum și-au ascuns cu grijă credințele sub masca acceptabilă a discursului „democratic” și european. Din acest punct de vedere al cultivării unui puternic curent subteran, există, cel puțin la nivelul tacticii politice, o asemănare cu Mișcarea Legionară. Cealaltă este antisemitismul, desigur, care este bine disimulat și mai larg răspândit decât s-ar crede în rândurile clasei politice românești. Când tot mai mulți parlamentari – atât de la PSD cât și de la PNL – atacă ceea ce cred ei că este influența lui George Soros în România ei nu atacă susținerea acordată de Soros Partidului Democrat în Statele Unite, ci ceea ce a ajuns să reprezinte simbolic Soros în estul Europei – democrație și capitalism anglo-saxon și, desigur, „conspirație evreiască”. Sub acest aspect, „Partidul Marian Munteanu” s-ar putea să fie majoritar în Parlamentul României. PSD cu siguranță nu este un partid de stânga în sensul social-democrației europene și adăpostește o mulțime de oameni care împărtășesc în secret sau deschis credințe anti-liberale, iar PNL se află, cel puțin de la momentul USL, în plină degringoladă ideologică și morală. Izbucnirile naționaliste și anti-europene din anul 2012 se dovedesc a nu fi fost ieșiri întâmplătoare în decor, ci o constantă ideologică care își găsește acum expresia în candidatura lui Marian Munteanu.
De aceea susținem că Marian Munteanu trebuie lăsat să candideze, pentru că o dată cu această candidatură PNL dar și o parte însemnată din PSD vor trebui să își asume deschis această identitate anti-liberală. Adversarul va căpăta un chip. Când scriam recent că ne aflăm în așteptarea viitorului dictator, nu credeam că acest „dictator” generic va căpăta un nume atât de curând. Acum spunem cu cât mai repede cu atât mai bine căci în felul acesta se vor limpezi apele politice și ideologice de prea multă vreme stătute, care au generat deja prea multă confuzie.
Stânga, care – prin anti-capitalism, respingerea domniei legii și a separației puterilor în stat, prin filo-rusism și noul antisemitism de stânga – este înrudită spiritual cu noul naționalism ar trebui, în sfârșit, își declare deschis angajamentele ideologice și/sau complicitatea.
Sarcina apărării valorilor democrației, drepturilor universale și pieței libere va cădea, așa cum a căzut întotdeauna, asupra celor care nu au făcut niciodată vreun compromis nici cu extrema stângă, nici cu extrema dreaptă: Liberalii clasici și conservatorii.
