Narcisistă dincolo de orice limită, obsedată de influenţă, putere şi senzaţional, agresivă în tentativele constante de a impune o agendă progresistă, presa şi-a uitat misiunea fundamentală: să relateze fapte.
Faptele nu sunt nici democratice, nici dictatoriale. Realitatea nu ar trebui să fie nici supusă la vot, nici impusă prin decret. Unii dintre noi care îşi mai amintesc cum creştea producţia şi nivelul de trai în paginile Scînteii şi la televizor în timp ce ştiuleţii erau legaţi cu sârmă în lan iar vacile (aceleaş) erau plimbate de la o fermă la alta pentru vizitele prezidenţiale şi cum ne cocoţasem „pe noi culmi de civilizaţie şi progres” în timp ce stăteam la coadă la brânză, încă mai reuşesc să înţeleagă pericolele pe care le presupune alterarea realităţii în funcţie de imperativele ideologice. Şi, cu toate astea, ne aflăm în plină epocă a refuzului deliberat şi sistematic al faptelor. Câteva exemple.
Agenţia Reuters a difuzat zilele trecute mai multe fotografii cu incidentul de pe nava Mavi Marmara preluate dintr-o sursă turcă în care apare un soldat israelian întins pe punte. Deşi pe sursele originare, soldatul este plin de sânge şi alături de el poate fi observat un „activist umanitar” cu un cuţit în mână, din fotografia difuzată de Reuters au dispărut şi sângele şi cuţitul. Reuters, ca de alfel mai toate mass-media „mainstream” nu a lăsat ca faptele să stea în calea teoriei oficiale potrivit căreia israelienii însetaţi de sange i-au masacrat pe bieţii activişti nevinovaţi. Nici măcar nu e prima oară când se întâmplă aşa ceva. Astă iarnă, France2 a difuzat un reportaj despre un presupus carnagiu comis în Gaza de un bombardament israelian. Zeci de cadavre, femei smugându-şi hainele de durere, ce mai, scenele binecunoscute. Dintr-un motiv rămas necunoscut, imaginile difuzate erau, ce-i drept din Gaza, dar de la un incident din 2005 în care un camion plin cu muniţie al Hamas explodase omorând zeci de oameni. Acelaşi post TV difuzase anul trecut un reportaj cutremurător tot din Gaza despre cum israelienii îi înfometează pe bieţii palestieni.. Rafturi goale, oameni oameni disperaţi. Ce n-a văzut operatorul şi nici oamenii de la montaj era că toate bunurile din magazinul prezentat drept un monument al dezolării şi penuriei erau înghesuite pe nişte rafturi în spatele camerei care se vedeau foarte frumos în reflexia uşii de la frigiderul gol-goluţ. Dar de ce am lăsa faptele să stea în calea unei poveşti emoţionante?
Un alt exemplu. Ieri majoritatea mass-media au titrat că rezultatele alegerilor din Olanda au fost strânse pentru că liberalii (conservatori) au obţinut un mandat mai mult decât laburiştii (stânga socialistă). În realitate, alegerile au fost oricum, mai puţin strânse: Dreapta – liberalii, Partidul Libertăţii al lui Geert Wilders plus creştin-democraţii au obţinut 76 de mandate din 150, ceea ce, după aritmetică, înseamnă o victorie clară. Partidul lui Wilders, lângă care orice publicaţie „serioasă” nu uită să pună invariabil adjectivul „islamofob”, s-a clasat pe locul al treilea spre ororea „analiştilor”. Ceea ce nu veţi găsi în presa lumii este o explicaţie satisfăcătoare pentru care cea mai tolerantă ţară din lume acordă credit unui om politic taxat de toată lumea drept „extremist de dreapta” pentru că a îndrăznit să afirme deschis că Olanda are o mare problemă cu imigranţii musulmani. Pentru că este mai probabil că olandezii s-au smintit decât că Olanda are o mare problemă cu imigranţii musulmani, dintre care unul i-a tăiat gâtul lui Theo Van Gogh în 2006.
De câteva zile, un grup de vreo câteva sute de oameni distrug şi dau foc la tot ce le cade în mână la Stockholm şi Malmö. Dacă te iei după France Presse, e vorba de imigranţi din „suburbii defavorizate” iar dacă te iei după BBC, e vorba de o „revoltă a tinerilor” după modelul patentat în Franţa. Cumva, nici BBC, nici AFP nu par să găsească interesant de relatat faptul că tinerii care se revoltă strigă „Allah Akhbar” şi că „suburbia defavorizată” este numită „micul Mogadiscio”. Dacă nu aţi văzut la televizor cum a fost atacat fizic caricaturistul Lars Vilks de către un grup de activişti musulmani în clădirea Universităţii din Uppsala – unul din centrele culturii europene – este pentru că marile agenţii nu au găsit că acest subiect ar fi interesant. În schimb, Associated Press a publicat un material foarte lung despre cum este distrusă imaginea tolerantă a Suediei de Jimmie Akesson, un politician care începe să crească în popularitate pentru că cere limitarea imigraţiei din ţările islamice.
E mai confortabil pentru presă să acrediteze ideea că dn motive necunoscute Olanda şi Suedia au apucat calea barbariei decât să recunoască faptele. E mai simplu să admitem că italienii sunt nişte brute xenofobe decât să privim în faţă adevărul că uciderea Giovannei Reggiani a scos în modul cel mai oribil în evidenţă faptul că există o mare problemă legată de criminalitate în rândul etniei rome. Dacă lumea arată ca un loc haotic şi inospitalier este şi pentru că mass-media nu mai ştie şi nici nu mai vrea să traseze linia dintre fapte şi ideologie.
La noi, această abdicare morală este evidentă în cazul aşa numitelor „televiziuni de ştiri” care produc orice mai puţin ştiri. Pentru că rostul şi rolul lor nu este să producă informaţie clară şi onestă despre fapte verificabile, ci să promoveze agenda patronilor şi a forţelor pe care aceştia le reprezintă.
