Operaţiunea de salvare a victimelor accidentului aviatic din Munţii Apuseni a fost un eşec de la început şi până la capăt, iar concluzia asta ar trebui să răscolească mult timp repausul nocturn şi gândurile diurne ale fiecărui oficial de top din statul român. Aceeaşi concluzie ar merita să fie puntea care uneşte, în sfârşit, cele două maluri ameninţate de eroziune ale societăţii româneşti, maluri care împart în cel mai absurd mod oamenii – de-o parte „băsişti”, de alta „antenişti”. Nu în ultimul rând, ne avertizează că viitorul arată sumbru, ameninţându-ne că probabilitatea ca eşecul să se repete rămâne ridicată.
Personal, nu am încredere că ancheta promisă de premier ne va direcţiona în final spre pista corectă.
Fuga, reconfirmată, de răspundere a lui Victor Ponta, negocierea politico-cinică în baza căreia s-au împărţit miercuri şi joi, în USL, responsabilităţile la nivel guvernamental şi, colac peste pupăză, faptul că traversăm un an electoral încărcat mă ispitesc să intentez coaliţiei aflate la putere un proces de intenţie în acest sens.
O mostră de rea-credinţă e şi raportul preliminar prezentat miercuri de Ponta, printre dovezi numărându-se cel puţin următoarele două exemple.
Întâi, cel legat de soarta ministrului de Interne, sinistrul Radu Stroe.
În raportul guvernamental, liberalul pesedizat e scos nevinovat, pentru ca a doua zi să fie forţat să demisioneze, urmare a unui cumul de trei factori: evidenţa, presiunea publică şi cinismul lui Crin Antonescu, care a intuit politic oportunitatea magistrală care i s-a ivit: aceea de a da o lovitură năprasnică aripii pesediste din interiorul PNL, care subminează tot mai mult autoritatea şi libertatea de acţiune a liderului liberal, în competiţia internă din USL.
Apoi, e cazul Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, pe al cărui şef USL s-a chinuit să-l demită din prima clipă în care a preluat puterea.
A fost sau nu vinovat STS-ul, era sau nu şeful acestuia, generalul Opriş, în culpă pentru rateul de zile mari al localizării epavei din Apuseni?
La televizor, Antena 3 şi premierul ne spun că DA. Numai că raportul preliminar oficial, prezentat de însuşi Victor Ponta, nu identifică absolut, dar absolut, nici o problemă la nivelul acestui serviciu.
Or, dată fiind ruptura dintre ceea ce grăieşte politicianist Ponta şi conţinutul documentului pe care l-a pus la dispoziţia opiniei publice acelaşi Ponta, nu poţi conchide decât că drama prin care trec în primul rând familiile celor morţi e exploatată cu sânge rece şi în interes meschin de un grup de lideri politici şi un plagiator care se crede nobil animal de pradă al Estului Sălbatic (în speţă, Tigru).
Pe acest fond, atitudinea ezitantă a procurorului general al României, atunci când vine vorba de abordarea în termeni penali a stabilirii adevărului, e cel mai bun semn că protectorii politici ai lui Tiberiu Niţu i-au redactat acestuia cuprinsul caietului de sarcini.
Pe de altă parte, trebuie să fim conştienţi că, singure, bănuielile nu ne pot servi drept cârjă atunci când ne încăpăţânăm să rămânem cumva pe picioare. Avem nevoie şi de certitudini.
În mod paradoxal, tocmai haosul care a caracterizat operaţiunea de salvare ne furnizează temeiurile necesare deplinei înţelegeri sau a unei înţelegeri mai largi.
Asta ar însemna să pricepem, odată pentru totdeauna, că autorităţile au acţionat exact cum guvernează – „de la televizor”.
De aproape doi ani, USL a demarat construcţia unei Românii paralelele, îmbogăţind un imaginar colectiv deja şubred. „Nu contează ce facem, important e ceea ce spunem noi că facem!”, acesta este sloganul oficial, iar premierul are la dispoziţia sa trei departamente de comunicare guvernamentale care pun osul la descărnarea realităţii obiective.
Autoexilându-se în realitatea-ecran, primul ministru şi coaliţia din spatele său caută înregimentarea unei părţi cât mai mari a populaţiei într-o ficţiune în care vorbele ar trebui să ţină de foame, iar faptele să fie considerate hatârul unor nebuni.
De pildă, numai astfel e posibil să faci „credibilă” ieftinirea benzinei, calculat în euro, deşi în spate e o cădere abruptă a leului; numai astfel poţi arunca pe piaţă ideea că emisarul SUA a venit în România ca să-ţi aducă ofrande şi felicitări; şi numai în acest mod devine „raţional” explicabilă ideea că Raportul MCV proclamă admirativ victoria statului de drept, deşi experţii de la Bruxelles atrag disperaţi atenţia că nu e civilizat ca infractorii să fie consideraţi eroii modernizării Codului Penal.
Or, având în vedere faptul că în cea mai mare parte a timpului se trăieşte în această lume paralelă, construită din cifre şi enunţuri arbitrare – pe care Guvernul şi Parlamentul o prezintă, în schimb, ca pe adevărata dimensiune – nu este de mirare că atunci când realitatea palpabilă livrează un şoc, singura formă posibilă a organizării e haosul.
Practic, într-un asemenea moment până şi vârfurile autorităţii de stat sunt nevoite să se plieze pe ceea ce se întâmplă, să iasă din cocon, să-şi încalţe bocancii şi să o apuce pe cărările nebătute ale unor munţi imuni la lichelismul autorilor de basme politice.
În bună măsură, asta ar trebui să ne înveţe tragedia din Apuseni.
O tragedie care a funcţionat ca o alarmă de ceas pe care a potrivit-o hazardul şi care, oricât te-ai strofoca să o ignori, te va trezi, cel puţin pentru moment, la Realitate.
În aceste condiţii, nu vă puteţi închipui ce efort sisific a presupus trecerea premierului şi a miniştrilor săi de la butaforie la realitatea obiectivă; de la decorul atent construit de stufosul aparat de imagine şi comunicare al Guvernului, la crestele montane neprimitoare; de la confortul în care decurge operaţiunea generală de manipulare cifrelor-cheie, la disconfortul pe care îl presupune înţelegerea şi folosirea unor repere fizice şi geografice!
Pe scurt, nu vă puteţi închipui cât de dificilă poate fi ieşirea dintr-un univers şi intrarea în altul, în acel univers adevărat, dar cu totul paralel!
În cazul de faţă, din lumea perfectă, dar de plastic, pe care ai construit-o cu braţele propagandiştilor, în lumea reală, compusă din oameni, piatră, ceaţă, întuneric şi suferinţe reale!
Sau, dacă vreţi, din laboratorul în care forţele care acţionează sunt cele pe care tu, cu halatul alb pe tine, le-ai imaginat şi imprimat, în sălbăticia vastă, unde atavismul şi rătăcirea pe cărări neştiute au provocat dintotdeauna inteligenţa şi spiritul de sacrificiu.
Să scapi cu viaţă dintr-un accident aviatic în munţi, dar să mori sau să ajungi în pragul morţii din lipsa de organizare a unor gulere albe nu este o festă cinică pe care ţi-a jucat-o destinul, ci îmbrăţişarea morbidă a unui lanţ de culpe.
Un lanţ turnat la oţelăria de partid, condusă nu de ingineri, ci de politruci interesaţi exclusiv de modul în care realitatea e percepută de popor, nu şi de obiectivitatea ei.
În lumea asta nouă, dar falsă, ţare e condusă de la televizor, statisticile au sens numai în măsura în care interpretarea lor e adaptată nevoilor politice, iar analiza fenomenelor socio-economice e monopolizată de povestitori ai realităţii.
Cheia de boltă este negarea evidenţei, paradigmă în care devine în sfârşit normal ca niciunui lider politic sau şef de instituţie să nu-i pese de funcţionalitate, ci de ficţionalitate. Devin normale, într-o atare situaţie, încălcarea procedurilor, incompetenţa, dezinteresul şi lipsa de răspundere.
De ce? Pentru că nu rezultatul propriu-zis contează, ci modul în care el e comunicat publicului larg.
Nu ce se întâmplă în teren face diferenţa, ci discursul din final şi jocul actoricesc pe care oficialii guvernamentali le afişează, conform sfaturilor primite de la specialiştii în fabricarea adevărurilor.
Tocmai de aceea, lumea asta „nouă” va face continuu victime în lumea „veche”.
Oricât de minunată şi fabricată în stilul Lego ar fi ea, noua dimensiune înseamnă, totuşi, o neglijare constantă a vieţii reale de către nişte autorităţi şi lideri politici pentru care dacă butaforie nu e, nimic nu e.
Or, în viaţa reală avioanele se mai şi prăbuşesc, iar la cei rămaşi miraculos în viaţă trebuie ajuns în timp util.
Dar cum să le aduci victimelor în carne şi oase speranţă ori salvarea, din moment ce nu ştii cum să te caţeri pe munte, ci numai pe cuvinte.
Cum să acţionezi eficient, în condiţiile în care singurul lucru care îţi captează atenţia e grija de a îmbrăca posibilele veşti proaste în straie de sărbătoare pentru că, nu-i aşa?, n-ai nici un chef să-ţi pierzi aura falsă de erou al naţiei?
Cine nu a sesizat până acum perversitatea maşinăriei de propagandă a USL şi intenţiile acestei uniuni toxice – de a ne transpune permanent într-o dimensiune convenabilă politic pentru a nu simţi şocul dintre promisiunile făcute şi realitate – ar trebui să se trezească.
Comunicarea este preocuparea majoră a Guvernului Ponta, iar premierul a ajuns să stea mai mult în studiouri şi în faţa camerelor de luat vederi decât un prezentator de ştiri. Dat fiind timpul consistent pe care Victor Ponta îl petrece pe TV, este logic ca volumul de vorbe să-l depăşească cu mult pe cel al faptelor.
Şi tocmai întrucât e clar că vorbeşte mai mult decât face, se pune o întrebare normală: ce e cu restul vorbelor, cele neacoperite de fapte?
Răspunsul e foarte simplu: ele, aceste, vorbe, plus interpretarea „originală” a acelor elemente din realitatea vie, care nu corespund electoral, făuresc lumea nouă, universul paralel în care „cel mai cinstit Guvern” ar vrea să ne cazeze mintea.
Dar dacă pericolul în cauză ne sună încă prea abstract, ar merita să luăm aminte la modul în care Guvernul Ponta a gestionat căutarea victimelor accidentului aviatic din Apuseni, la pachet cu maniera în care a comunicat cu publicul.
Iniţial, a fost pusă în operă o tăcere totală şi dispariţia pentru 24 de ore a principalilor factori de decizie: Victor Ponta, Ramona Mănescu, Radu Stroe, Eugen Nicolăescu, Raed Arafat. Scopul: reducerea şanselor ca subiectul să capteze agenda publică.
Pentru că, în final, nu s-a reuşit asta, iar faptul că au existat supravieţuitori a contribuit decisiv, s-a trecut la planul „B”. Premierul a fost nevoit să iasă din ascunzătoare, să dea o declaraţie, să pară dea mesajul că are situaţia sub control, iar vinovaţii vor plăti. În primă fază, s-a sperat că nişte maziliri la nivel de eşalon doi-trei vor fi suficiente. După alte 24 de ore, a fost nevoie de negocieri politice şi sacrificarea măcar a unui ministru. Plus promisiuni noi că vor mai plăti şi alţii, dar vedem noi când.
Totul, însă, a fost garnisit din plin cu mesajul subliminal că, totuşi, Guvernul a reacţionat bine, că a fost eficient şi plin de compasiune, că ţara e pe mâini bune, iar cutremurul cel mare poate veni şi mâine – românii n-au a se teme.
În lumea de plastic, cea paralelă cu realitatea, totul a fost ok. În lumea reală, însă, au murit doi oameni, iar alţi cinci au trecut aproape de un sfârşit similar.
Ar merita, deci, să fim atenţi la semipreparatele cu care minţile ne sunt zi de zi hrănite. Când ne vom da seama că sunt indigeste, s-ar putea să nu găsim medicamente.
