Paştele ar trebui să însemne pentru români un moment de sărbătoare religioasă, în care să fie preocupaţi de tradiţii şi semnificaţia Învierii lui Isus, dar ar putea fi un bun prilej şi de a reflecta la calitatea oamenilor care le transmit cuvântul lui Dumnezeu.
Încet, dar sigur, Biserica Ortodoxă Română pierde din capitalul de încredere imens de care a beneficiat imediat după căderea comunismului, după cum o arată chiar rezultatele sondajelor de opinie. Dacă în urmă cu trei ani, aproape 90% din români răspundeau unui chestionar al IMAS afirmând că au încredere în Biserică, în 2012 instituţia a ajuns la acest capitol abia pe locul trei, după pompieri şi Armată, cu un procent de doar 78% (sondaj CCSB). Schimbarea percepţiei publice despre o instituţie care altădată reprezenta unul din pilonii de rezistenţă ai acestei societăţi este demonstrată şi de alte sondaje. Astfel, un studiu realizat anul trecut de Fundaţia Soroş arată o scădere abruptă a numărului celor care susţin că Biserica ar trebui finanţată de la bugetul de stat (de la 74% în 2000 la 54% în 2011). Acelaşi studiu mai arată că doar 10% din populaţie ar fi de acord cu susţinerea financiară integrală din bani publici a construcţiei Catedralei Mântuirii Neamului.
Toate aceste studii nu fac altceva decât să confirme un adevăr care poate fi observat cu ochiul liber: românii sunt din ce în ce mai puţin dispuşi să închidă ochii, în numele credinţei în Dumnezeu, la greşelile pe care le fac oamenii Bisericii, sunt din ce în ce mai neîncrezători în vorbe şi din ce în ce mai mai atenţi la faptele preoţilor. Or, din acest punct de vedere, Biserica a furnizat suficient material pentru dezbateri în spaţiul public sau, dimpotrivă, pe la colţuri de stradă, în cartiere, ori pe uliţele satelor.
Sunt prea multe cazuri în care simpli preoţi sau înalţi prelaţi au ajuns anchetaţi pentru corupţie, acuzaţi de lăcomie sau de comportament mizerabil, de furt, preacurvie şi alte păcate, din tot spectrul Codului Penal. Se discută atât de mult despre luxul în care trăiesc mulţi ierarhi ai Bisericii încât actele de caritate ale unor slujitori ai Domnului trec uşor neobservate. Veţi spune probabil că şi preoţii fac parte din această societate şi, după principiul nici o pădure fără uscături, este logic să existe excepţii şi în cadrul acestei categorii profesionale. Perfect adevărat. Ce ar trebui să facă totuşi Biserica pentru a arăta omenilor că, per ansamblu, le merită totuşi încrederea?
Ar putea, de pildă, să dea un exemplu societăţii arătând că este hotărâtă să scape de preoţii şi ierarhii care nu-i fac cinste. Un om precum Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a cărui celebritate a depăşit graniţele ţării, dar nu pentru faptele sale curate, ci pentru scandalurile de corupţie în care a fost implicat, nu mai avea de mult ce căuta în rândul oamenilor Bisericii.
Ce-ar mai putea face Biserica? Să condamne, de pildă, luxul ostentativ, de prost gust pe care-l afişează cei mai mulţi dintre capii acestei instituţii. Să renunţe la investiţii scumpe şi inutile precum Catedrala Mântuirii Neamului, dar să participe activ la proiecte utile întregii societăţi, să fie factor de civilizaţie, nu de îndobitocire a acestui popor (vezi ce se întâmplă la sărbători religioase sau pelerinaje la moaşte, unde credincioşii se calcă de fiecare dată în picioare fără ca reprezentanţii Bisericii să-şi pună măcar problema unei mai bune organizări), şi să le interzică preoţilor, sub sancţiuni severe, să se implice în campaniile electorale.
Sunt multe lucruri bune pe care le poate face Biserica pentru a recâştiga încrederea oamenilor.
În Pastorala din acest an, Mitropolitul Ardealului, Laurenţiu Streza, a vorbit despre „criza profundă” prin care trece societatea noastră din cauza televiziunilor care propagă „desfrânarea”. Pentru înalţii prelaţi ar fi mai util să fie îngrijoraţi acum de „criza profundă” prin care trece Biserica. Şi să ia urgent măsuri.