Criza abia începe. Ceea ce s-a declanșat odată cu epidemia de coronavirus și s-a derulat până acum este partea de la suprafață a aisbergului!
Într-un fel, partea spectaculară, unii îi spun chiar mascaradă. Indiferent dacă a fost necesară sau nu, indiferent dacă a folosit la ceva sau nu – nimic nu este pe deplin clar sub ambele aspecte, de aceea și circulând atâtea ipoteze și supoziții! – minunata derulare de până acum a fost partea supersimplistă a lucrurilor căci, dacă în esență în secolul XXI nu există o strategie de răspuns alta decât în Evul Mediu, totul a constat de fapt într-o amplă desfășurare de forțe pentru izolarea socială, țintuirea oamenilor în casă și sancționarea celor care nu respectau restricțiile impuse.
Și nu trebuie uitată nici satisfacția încercată vizibil de mulții diriguitori și supraveghetori de a gestiona așa ceva! De acum însă, exact de când pare că nu mai există decât un pas spre a ne reîntoarce la normalul cotidian, deci, de abia de acum începe partea dramatică a lucrurilor sau adevărata criză!
Pentru că abia de acum se vor resimți efectele lunilor de blocare a economiei, de disturbare a tratamentului medical pentru bolnavii cronici (cardiaci, diabetici, hepatici, neoplazici etc), de dereglare fizică și psihică a bătrânilor și deopotrivă a copiilor (și de ce nu și a adulților) țintuiți în casă! Asta, pentru a ne referi la consecințele în plan general, pe ansamblul lumii ce a aplicat izolarea socială! Dar este vorba de asemenea de efectele, specifice în cazul fiecărei țări, ale unor stări de lucruri camuflate de „normalitatea” de dinaintea coronavirusului sau, mai rău, ascunse cu bună știință, pentru că nu erau prea onorante ori pur și simplu nu plăceau, dar pe care criza coronavirusului le-a scos la iveală sau nu le-a mai putut ține sub preș și care, recunoscute acum ori nu, trag cu gloanțe din toate colțurile.
Cei care sunt la guvernare se află politicește de departe în poziția cea mai incomodă. Au doar fals în mână pâinea și cuțitul! România a fost și înainte de coronavirus și în timpul coronavirusului și va fi și după coronavirus o biată colonie, care nu face decât ce îi permit stăpânii externi și, dincolo chiar de aceștia, resursele de care dispune și pe care le poate angaja. Cei de la guvernare nu fac ce vor, ci ceea ce li se aprobă pe la Bruxelles, Berlin și, să nu uităm, Washington.
În acuzațiile celor din opoziție cu privire la resursele insuficiente angajate de programele economice anticriză ale celor de la guvernare se fac comparații nerealiste cu programele corespondente de prin Germania sau America, țări care nu sunt doar șefii noștri, dar care și trăiesc în parte pe seama transferurilor anuale sistematice din colonii precum România.
Nu poate fi în mod obiectiv vorba de aceleași resurse și aceleași angajamente financiare!
Unul din aspectele asupra căruia se bat zgomotos tobele este faptul că UE a ridicat, în condițiile coronavirusului, limitările impuse împrumuturilor lansate de bugetul de stat ca pondere în PIB și se spune: s-a ridicat restricția cu deficitul de 3% din PIB, hai să ne repezim pe bani și să ajutăm economia! Dincolo de faptul că restricția a fost ridicată pentru dulăii din UE și nu pentru căței, problema centrală este însă aceea de la cine să ne împrumutăm și la ce costuri! Este departe situația de a nu conta! Aceeași UE vine și, sub forma unor „previziuni”, dă de fapt indicații precise!
Doar proștii pot crede că noi suntem acum mai breji! Când Bruxelles-ul spune că deficitul bugetar va fi în România de 9,2% din PIB indică de fapt celor de la guvernare că nu pot angaja resurse peste această limită. S-ar putea ca până la această limită să se mai găsească resurse de împrumutat, dar peste – nu! Așa că să nu vă întindeți mai mult decât vă este plapuma indicată!
O guvernare Orban-Cîțu nu are decât să se conformeze! Poate-i și place! Dar cei care vociferează acum împotrivă-le au uitat cum se conformau ei când erau la guvernare! Să-i enumerăm – alde Băsescu, Ponta, Tăriceanu, tot felul de pesediști – ca să-și aducă aminte de privatizările nenecesare parohiate, de „to do list”-urile de pe la Bruxelles sau Washington îndeplinite cu zel!
Iar dacă au uitat cumva de faptul că România este o biată colonie, sper că episodul „șparanghel” din timpul coronavirusului să-i fi ajutat să-și amintească de acest statut, o rușine la care au contribuit din plin. Așa că mai ușor cu pianul pe scări la critici privind programele de scoatere a României din criza economică provocată de coronavirus și la comparațiile complet nepotrivite în această privință cu țări ca Germania sau America. Sclavii cu stăpânii nu sunt comparabili și nici vasalii cu suzeranii!
Cât privește consecințele, trebuie să fie clar un lucru: mari sau mici, acestea vor fi absolut aceleași, indiferent de programul adoptat și de anvergura lui, dacă programul respectiv este derulat prin bănci.
Într-o fază incipientă a crizei declanșate de coronavirus când nu se filtrau adevărurile de minciuni înainte de lansarea în spațiul public, o doamnă de la KPMG România a spus adevărul gol goluț! Personal cred că a fost printre puținele adevăruri rostite de cineva de la venerabilele companii internaționale de audit, așa numitele „Big Four”, care dirijează afacerile prin incalificabila permisiune deținută de a și audita și a consilia în același timp, un fel de eu centrez, eu dau cu capul!
Dna Violeta Mihai, director de restructurare – să-o ajute Domnul! – a spus că, întrucât bancabile în România sunt potrivit băncilor de aici doar vreo 2% dintre companii, pe restul le paște riscul insolvenței în proporție de 90%! „Restul” reprezintă între 400.000 și 530.000 de mici companii (numărul diferă în funcție de faptul dacă sunt contabilizate cele active sau doar cele care au depus bilanțul). Bineînțeles toate sunt cu capital românesc!
Sub o altă formă, doamna n-a spus de fapt altceva decât că România n-are un sistem bancar propriu, bun sau rău, dar al său. Ceea ce eu îmi bat gura de mult să avertizez fără echivoc în spațiul public. Băncile care sunt în supermajoritate străine nu consideră că pot avea de-a face decât cu vreo 11.000-12.000 din companiile existente, celelalte fiind nebancabile! Problema este că cele bancabile ocupă vreun milion și ceva de angajați, iar cele nebancabile vreo trei milioane! Și că, bugetul statului este susținut doar în proporție de vreo jumătate de companiile bancabile și în proporția celeilalte jumătăți de cele nebancabile. Consecințele se evidențiază de la sine!
În măsura în care un program economic, indiferent de cine conceput, este făcut pentru a opera prin bănci, acestea vor limita operarea tot la companiile bancabile, indiferent câți bani va oferi statul și deci câți bani vor intermedia! Respectivele bănci nu participă la finanțarea economiei decât în proporția ridicolă de 8% din total. Pentru restul de 92%, întreprinderile românești se descurcă cum pot, respectiv din resurse proprii sau întârziind exasperant plățile către furnizori (așa numitul credit-furnizor) etc.
Dacă băncile străine ar pleca din România nici nu s-ar simți din punctul de vedere al finanțării, căci și cu și fără 8% este absolut același lucru! Coronavirusul a rupt însă țesătura finanțărilor proprii și, dacă băncile limitează finanțarea, indiferent cât oferă statul, tot la companiile bancabile, pentru grosul firmelor românești ar fi vorba tot de nimic! Așa că pe acestea din urmă tot insolvența le paște!
