Ştiu, stăpânii de azi te-au învăţat să crezi că doar politicienii sunt răi. Au trecut 30 de ani de la dezrobire. De ce eşti nefericit?
Înainte de solidaritate, „există Dumnezeu!”
În 1989, strigam pe străzile Timişoarei “solidaritate.” Credeam în bine de mâine. Dar şi în cel din noi. Rezistam zile şi nopţi. Cu mâinile goale. Împotriva tancurilor. Speranţele ne dădeau forţa necesară. Crezul generaţiei noastre se rezuma într-un strigăt simplu: “Există Dumnezeu!”
În anii ’90, când îţi spuneam despre lustraţie, nu puteai auzi că erai în burta mamei. Părinţii tăi, preocupaţi mai mult de cum să iasă din sărăcie, nu au avut timp de educaţia ta. Generaţia mea a avut imensa şansă de a-şi consuma visul: capitalismul.
Am trecut prin toate etapele sale. De la ideal la himeră. Am învăţat în şcolile lor. Ne-am întors. N-am capitulat.
Generaţia cea mai fericită e cea mai neputincioasă. Oare de ce?
Cei 30 de ani de la Revoluţie încoace sunt probabil cei mai fericiţi din întreaga istorie modernă a României. De ce eşti trist? Şi împovărat? Ce te nemulţumeşte? De ce-ţi strigi nemulţumirile în gura mare? Cum de a-i ajuns să-ţi plângi nevoile în stradă?
Încerc să-mi explic, nu să judec. Maturitatea îmi permite uneori să am mai multe îndoieli decât certitudini. Poate că nu am fost destul de fermi. Nici nu am avut în noi vâna răzbunării. Anticomunişti desăvârşiţi, nu le-am cerut torţionarilor moarte. Doar să fie judecaţi.
Om fi fost prea naivi? Poate că am refuzat să acceptăm consecinţele Acordului de la Malta. De aceea încerc să mă judec, înainte de a mă judeca tu. De mic am învăţat cumpătarea. Cum e să ai ţinte înalte. Să ai pentru ce să te lupţi. Părinţii ne-au dus de mici în arenă pentru a învăţa ce-i fair-play-ul. N-am avut duşmani. Doar adversari.
Astăzi, probabil, pentru întâia oară în istoria zbucimată a acestui popor, cei care ar trebui să compună cea mai fericită generaţie în istorie sunt triştii vindicativi ai neputinţei.
Fericiţii îşi smiorcăie nefericirea
De la Corneliu Coposu am învăţat că a te ruga pentru binele adversarului tău e un har creştin. Noi ne rugăm pentru izbăvirea sufletelor pierdute. Nu ucise. Pentru că mai există simţăminte în formă latentă.
Eşti azi de o mie de ori mai bogat decât bunicul tău. Nu o spun eu. O zic statisticile. Ai libertatea de mişcare infinită. Dar nu ştii să o preţuieşti.
Ai fi fost şi mai împlinit dacă nu ţi-ai fi permis răbufnirile autodistructive. Urăşti. Huleşti. Ai dinţii scrâşniţi.
Dacă ai fi studiat învăţăturile orientale ai fi ştiut că lipsa zâmbetului nu e doar o elipsă a tristeţii, ci un semn de boală.
“Nu există popor în lume care să aibă vreo poezie cu versuri asemănătoare„cățeluș cu părul creț, fură rața din coteț”, copilul e lăudat de mic „ce ‘oţ e!” (Hoţia la români, Marius Ghilezan)
Fericiţi din puţin vs nefericiţi din prea mult
În ţările din Asia nu există o jignire mai mare decât încruntarea. Soarele pare coborât pe feţele oamenilor.
Ştii cât de puţin cer ei de la viaţă? Părinţii i-au învăţat să se bucure din privitul cerului. Nu au pretenţii mari de la viaţă. Zâmbesc din gratitudine.
Poate că universul tău de aşteptare e prea mare. Cei din generaţia mea ţi-au făcut prea multe pofte. Ajungi să fii nemulţumit că nu se deschide fereastra de internet în trei secunde, în timp ce bunicii îi trebuia un sfert de ceas. Nu te mai bucuri de pasiunile căutării cărărilor din munte, te rezolvă aplicaţia.
E timp de fugă. Dar şi de anxietate. Devii tot mai singur cu puzderia de prieteni pe net. Cum se poate aşa ceva? Simplu. Emoticoanele nu pot înlocui şarmul buziţelor umede. Frustrat că nu convingi, te rostogoleşti în tine. Suferi. Ucizi naturelul simţitor. Nu ai înţelegere pentru cele sfinte. Pentru taina dialogului cu Dumnezeu. De aici şi complexul neîmplinirii.
Să fii prea dependent de alte agende?
Poate că generaţia noastră le-a permis partenerilor occidentali prea mult. Cred că în situaţia asta avem o povară majoră. În timp ce părinţii luau şi trei joburi pentru binele tău, noii stăpâni te-a exploatat emoţional prin reţelele sociale.
Aşa a-i ajuns să-ţi deteşti trecutul, să ţi se pară mulgerea vacii drept o regresie socială, iar biserica un centru de manipulant conştiinţe.
Poate că niciodată în istoria acestui neam nu a răsărit atât de puternic sentimentul dominant al urii. Al urii faţă de tot ce nu îţi convine.
Te întreb de unde ai moştenit spiritul acesta justiţiar?
Părinţii şi bunicii tăi au furat şinele de cale ferată. De unde viteza trenurilor? Generaţii întregi au ciordit din avutul statului. Furau din intreprinderi la greu.
Te-au învăţat să fii şmecher. Să chiuleşti. Să mai faci un ciubuc. Să te descurci, cum s-ar zice. Ştiu. Şmenul făcut la locul de muncă sau din firma ta proprie, eludând taxele, ţi se par lucruri infinit mai mici decât “furtul lui Dragnea” cu cele două secretare. A te descurca şi a te învârti nu ţi se par acţiuni de corupţie.
Mereu altul e de vină
Ai învăţat să copiezi la şcoală. Să plagiezi lucrări de diplomă. Să şpăguieşti profesorii, ca să treci clasa. Dar nu te vezi pe tine în oglindă, atunci când îţi perii zulufii şi îţi pui pe cap basca de propagandă, pentru a fii gen echipă, la protest. Eşti justiţiar. Pentru că aşa e curentul indignării.
Eşti singur în mulţime şi asta te deprimă nespus.
Necredincios, te temi
Te-ai întrebat vreodată că pedalăm cu toţii în gol? Pentru că te-ai dus după fentă. Ţi-e greu pentru că nu ai educaţia mişcării. Eşti trist pentru că nu ai vâna competiţiei.
Prin lipsa ta de principii şi de performanţă, societatea înaintează cu frânele trase. Un complex al existenţei prin lipsă de speranţă. Adică al certitudinii că “există Dumnezeu.”
