Războiul aerian din ultimele săptămâni pare mai degrabă impulsiv, emoțional, cu obiective pe termen scurt. Nimic nu alterează fundamental fotografia de ansamblu.
Atacurile de la Paris din 13 noiembrie au trezit Europa, generând schimbări substanțiale în ceea ce privește gradul său de implicare în operațiunile anti-ISIS. La 2 decembrie, după o dezbatere furtunoasă în Camera Comunelor, guvernul conservator al lui Cameron primea, cu 397 de voturi pentru și 223 împotrivă, acordul de a-și extinde campania aeriană în Siria pentru a lovi în nucleul teritorial al Statului Islamic. Până în prezent, loviturile aeriene britanice erau circumscrise exclusiv granițelor oficiale ale Irakului. Tot săptămâna trecută, Bundestagul a aprobat ca până la 1.200 de militari germani, o fregată și avioane de recunoaștere să fie desfăşurate pentru a susține operațiunile coaliției anti-ISIS. Desigur, atentatele de la Paris nu puteau să rămână fără ecou în Europa, mai ales după invocarea în premieră de către Paris a Articolului 5, de apărare colectivă a Uniunii Europene (articolul 42.7 din Tratatul UE). În plus, există acoperirea furnizată și de Rezoluția 2249 a Consiliului de Securitate al ONU care cere statelor capabile să ia toate măsurile necesare pentru eliminarea safehaven-ului ISIS din Siria și Irak. De remarcat, însă, că rezoluția nu conține elementele tradiționale asociate în practica ONU cu autorizarea explicită a utilizării forței și nu funcționează sub Capitolul VII al Cartei, cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul rezoluțiilor împotriva Irakului (1991) sau Libiei (2011).
Citește continuarea articolului în Revista 22.
