Cine erau americanii care fluturau steaguri, aplaudau, cântau şi se rugau la un miting în Washington DC, în ultima sâmbătă din luna august, pentru a „restaura onoarea” Statelor Unite? Această demonstraţie gratuită de patriotism a fost, aparent, nonpartizană (altfel nu ar mai fi fost gratuită). Principalul organizator şi vorbitor a fost jurnalistul radio-TV Glenn Beck, populist de dreapta care a promis să restabilească nu numai onoarea naţiunii, dar şi „valorile americane”.
Cealaltă vedetă a fost Sarah Palin, favorita membrilor mişcării Tea Party, care şi-a început discursul prin mulţumiri la adresa lui Martin Luther King Jr. Pentru că a fost aici, în acelaşi loc şi la aceeaşi dată când a rostit discursul „Am un vis”, în 1963. Apoi, ea a trecut rapid la un discurs festiv lung despre eroismul soldaţilor americani care „luptă pentru libertate în străinătate”. A fost o trecere ciudată şi pentru mulţi abruptă de la pledoaria regelui pentru drepturile civile la clişeele sentimentale ale lui Palin despre militari. Dar a fost ceva ciudat în legătură cu întregul eveniment, la fel cum este ceva ciudat cu mişcarea Tea Party în sine. Acest ultim val de populism american este finanţat de către nişte oameni extrem de bogaţi, inclusiv doi miliardari ce deţin petrol, numiţi David şi Charles Koch, care susţin reducerea impozitelor pentru oamenii superbogaţi şi abolirea subvenţiilor guvernamentale pentru cei săraci, precum planul de ocrotire a sănătăţii „Securitatea socială”, implementat de preşedintele Barack Obama. Această agendă ar putea părea egoistă, deşi de înţeles, din punctul de vedere al unui magnat al petrolului. Dar cine sunt toate aceste persoane care aplaudă cu entuziasm visul lui miliardar la toate zilele aniversare de la discursul lui Martin Luther King? Aceştia sunt aproape toţi oameni de culoare albă, în mare măsură de vârstă mijlocie şi mai bătrâni, iar majoritatea departe de a fi bogaţi.
Majoritatea nu au terminat facultatea. Mulţi spun că se tem să nu îşi piardă locurile de muncă. Fără îndoială, destul de mulţi dintre ei ar avea probleme să achite facturile americane de sănătate cu costuri astronomice fără asistenţă guvernamentală. Cu alte cuvinte, aceştia ar beneficia de programele finanţate din banii publici pe care sponsorii Tea Party vor să le elimine. Şi totuşi, iată-i, denunţând ca „socialism” legislaţia în domeniul sănătăţii a lui Obama şi creşterea uşoară de impozitare pentru cei mai bogaţi, deşi aceştia reprezintă doar 1% din populaţie. Pentru ei, „socialismul” înseamnă „european” – sau pur şi simplu „nonamerican”. Spre deosebire de sponsorii mişcării, mulţimile care scandează „SUA! SUA!” nu par a fi motivate de propriile interese economice.
Este posibil ca mulţi americani să fie convinşi în continuare că oricine lucrează din greu se va îmbogăţi şi de aceea vor sprijini orice lucru care favorizează miliardari. Dar este mult mai probabil ca la baza populismului american să stea altceva. Pretutindeni populismul este condus de frică şi resentimente: frica de a fi neputincios, fără un statut sau lipsit de orice privilegiu, şi resentimentul faţă de elitele liberale educate, străinii care se presupune că ocupă locurile noastre de muncă, musulmanii, evreii, negrii sau imigranţii ilegali, care par să se bucure de beneficii nemeritate. Aceste temeri şi resentimente există peste tot, acum mai mult ca oricând. Dar ele nu sunt exprimate în acelaşi mod în fiecare ţară. Americanii care trăiesc în mediul rural, pe câmpiile vaste, dezrădăcinaţi şi izolaţi de lumea din afară au o istorie de evenimente în care şi-au exprimat dorul lor de comunitate şi de identitatea mistică prin adunarea în număr mare în biserici şi în corturi, pentru a asculta declaraţiile vorbitorilor carismatici. Sarah Palin şi Glenn Beck sunt urmaşii unui lung şir de predicatori şi politicieni care au făcut averi prin incitarea mulţimilor anxioase, promiţându-le raiul pe pământ – sau cel puţin un loc în rai. În cazul mitingului lui Beck din Washington DC, legătura cu istoria întâlnirilor din bisericile rurale şi cu „renaşterea” religioasă a fost evidentă. America, după ce „a rătăcit în întuneric… azi începe să se întoarcă la Dumnezeu”, a declarat Beck, în stilul tipic unui evanghelist TV.
Una dintre metodele din inventarul acestor demagogi este aceea de a combina patriotismul, libertatea şi pe Dumnezeu. Acesta este mitul SUA, pământul binecuvântat de Dumnezeu al celor liberi. La baza predicii „nonpartizane” a lui Beck despre restaurarea onoarei şi a valorilor americane a fost un mesaj pe care toată lumea din mulţime l-a înţeles: aceste elemente nonamericane, precum elitele liberale din New York şi Washington, democraţii, dar şi alţi socialişti fără credinţă în Dumnezeu, au jefuit America de onoare şi valori. După eveniment, Beck a acordat un interviu în care îl critica pe Obama – nu pentru politicile sale fiscale, ci pentru că are convingerile religioase greşite. Obama, a spus el, crede în „teologia eliberării”, ceea ce înseamnă că este un „socialist”, deci un nonamerican. La acelaşi lucru se referă şi Palin atunci când le spune oamenilor din Tea Party că sunt americani „adevăraţi”, ceea ce înseamnă că toţi americanii care nu sunt de acord cu punctul ei de vedere nu sunt. Ei sunt străinii care nu au dreptul de a guverna naţiunea.
Succesul mişcării Tea Party i-a făcut pe mulţi democraţi (şi pe unii dintre cei mai sobri republicani) să devină nervoşi. Ei cer ca democraţii să riposteze. Acest lucru nu este imposibil. Politicienii democraţi au şi ei o tradiţie populistă. Discuţia despre Dumnezeu, libertate şi naţiune nu a fost folosită numai de radicalii de dreapta sau de republicani. Franklin D. Roosevelt a ştiut să inspire patriotismul clasei muncitoare. John F. Kennedy a vândut cu succes visul american. Lyndon B. Johnson a avut atitudinea comună din zonele rurale din Texas. Barack Obama este din mediul urban Hawaii, dar are darul retoricii unui predicator de modă veche. Din păcate, el are, de asemenea, mai multe dezavantaje: a fost educat la două universităţi de elită, numele său mijlociu este Hussein, iar tatăl său a fost negru. Oricare dintre acestea ar fi un handicap într-un moment în care populismul ia amploare, dar combinaţia celor trei este letală. Mişcarea Tea Party – o agendă economică a celor bogaţi mascată drept mântuirea americanilor albi cu frica lui Dumnezeu – ştie acest lucru prea bine.
Ian Buruma, predă democraţie, drepturile omului şi jurnalism la Bard College. Ultima sa carte, Taming the Gods: Religion and Democracy on Three Continents (Îmblânzirea zeilor: religie şi democraţie pe trei continente), a fost recent publicată de Princeton University Press.
