Atentatul de la Nisa a fost comis de un musulman singuratic şi până acum nu a fost revendicat de o grupare teroristă. Pare că, mai degrabă, marginalizarea socială decât convingerile religioase au determinat acest gest abominabil.
Am dat drumul la televizor la puține minute după tragicul eveniment de la Nisa. Probabil undeva în jurul miezului nopții. Nu se știau foarte multe detalii, martori oculari intrau în direct relatând ce au văzut, ce își imaginau că s-a întâmplat, unii susțineau că au auzit focuri de armă, alții infirmau. În acest timp, posturile de televiziune CNN sau BBC transmiteau imagini preluate de la televizunile locale şi mici clipuri postate pe reţelele de socializare de amatori. Informațiile nu erau verificate din surse oficiale. În haosul din care lipseau informaţiile oficiale, se distingea însă clar sintagma atentat terorism.
Deşi oficial nimeni nu putea confirma latura teroristă a atacului, mai era aspect care putea să clatine această ipoteză: modul halucinant, care nu are precedent, în care a fost comis atentatul. Să urci într-un camion de mare tonaj pe care să îl îndrepţi conştient împotriva unei mulţimi venite să vadă un spectacol de artificii și să accelerezi mastodontul pe o distanţă de doi kilometri este de un barbarism pe care nu l-am mai întâlnit nici măcar în cărţi. Acest mod de a comite atentate nu îşi găseşte un precendet la ISIS sau talibani, și poate de aceea nici nu a fost revendicat.
În miez de noapte, aproape instantaneu orice altă pistă în afară de un atac terorist a fost înlăturată. În minutele următoare producerii atacului, Europa deschisă, multiculturală, tolerantă şi-a pus, în gând, în tăcere, întrebarea dacă atacatorul este musulman. Acum aflăm că bărbatul era tunisian şi se numea Mohamed Lahouaiej Bouhlel. El a fost descris ca un locatar singuratic şi retras şi niciun vecin nu l-a putut identifica drept religios.
Aceste detalii pot fi extrem de semnificative, căci arată că, foarte posibil, Mohamed Lahouaiej Bouhlel ar fi putut acţiona nu doar la îndemnul Profetului, ci pentru a da frâu liber unor sentimente de excluziune, izolare şi marginalizare, ce caracterizează o parte din această categorie de populaţie venită în Franţa sau Europa de numai o generaţie. Există o falie enormă între mulţi dintre musulmanii care ajung Europa şi populaţia băştinaşă. Clivaj care, în ultima vreme, îşi găseşte expresia în abominabile atacuri teroriste pe de o parte, ample proteste şi chiar un Brexit pe de altă parte.
Islamiștii care vin în Europa sunt greu de sedus de opulența occidentală, economia de piaţă sau de votul universal, elemente ale democraţiei capitaliste. Musulmanul nu înțelege demersul europeanului de a-și ascunde identitatea, fiindcă pentru el comportamentul social, economic, cultural chiar politic derivă din religie și din Coran. Este un dans aproape imposibil între doi străini care înţeleg să comunice unul ascuzându-şi identitatea, celălalt afirmându-şi-o uneori cu violenţă.
La câteva ore de la teribila tragedie, preşedintele francez Fracois Hollande a găsit de cuviinţă să repete o frază goală: “nu vom ceda în faţa terorismului” pe care a spus-o şi acum opt luni când au avut loc atentatele din Paris. Aceeaşi teamă de acţiune. Acţiune care nu trebuie să implice expulzări sau sârmă ghimpată la graniţă, ci un proces naţional de integrare.
„Partida integrării musulmane începe cu copiii imigranților și se joacă în întregime prin școlarizare și în școală. Școala este mereu importantă, dar în cazul islamicului are o importanță decisivă. Asta și pentru că la tinerii născuți în Europa respectul pentru practica religioasă se temperează. Numai că la noi, școala care modela este tot mai deformată de școala copilului care se face de la sine. Este o școală în destrămare, care face puțin și care slujește și mai puțin”, scrie gânditorul Givoani Sartori în lucrarea sa “Ce ne facem cu strănii”.
O întrebare fără un răspuns eficient bântuie Europa: ce ne facem cu străinii, în general, și cu musulmanii în particular? „Imigrantul trebuie să înțeleagă și să prețuiască valoarea protecției juridice și a libertăților care îl transformă din suspus în cetățean. Ca să funcționeze o democrație, dezbinările sale interne trebuie să fie aplanate neconflictual, fără violențe, prin metode pașnice. Acceptarea acestor lucruri nu se face prin jurământ, ci prin asumarea lor”, afirmă Giovanni Sartori.
Iar asumarea lor înseamnă educaţie. Pentru Europa de azi, educaţia trebuie să devină o valoare mai importantă decât libertatea.
