Mă duc la vot pe 25 mai, așa cum am făcut-o întotdeauna, din cel puțin trei motive.
Un prim motiv ține de o realitate dură: votul este singurul mod prin care noi, cetățenii, putem sancționa un anumit partid și/sau pe politicianul X. De ce am renunța atunci, de bună voie, la această șansă? Adică, ne place să ne lamentăm „cât de prost o ducem“, ne place să-i criticăm sau chiar să-i înjurăm la o bere cu prietenii, dar când avem, în sfârșit, ocazia de a ne declara public nemulțumirea, dezamăgirea sau dezgustul, renunțăm singuri la ocazie? Mai ales că, dacă ne uităm mai cu atenție, suntem oricum întrebați destul de rar ce părere avem. La locale și parlamentare, ne dăm o dată votul și, apoi, suportăm timp de patru ani consecințele lui. La prezidențiale și europarlamentare, chiar cinci ani.
Un al doilea motiv ține, în egală măsură, de naivitate și de pragmatism. Ciudată alăturare, nu? Naivitate pentru că am convingerea (sau îmi place să cred?) că votul meu într-adevăr contează. Bine, bine, veți spune, dar e un vot din 18 milioane! Da, dar imaginați-vă cum ar fi dacă ar gândi la fel măcar o treime din cei 11-12 milioane de români care preferă să nu meargă la vot! Cum ar arăta atunci scorurile? Cum s-ar reașeza scena politică? Ce personaje ar dispărea și ce fețe noi s-ar impune? Cât despre pragmatism, explicația este și mai simplă. Știu că dacă eu nu merg la vot nu înseamnă că am dat vreun vot de blam actualei clase politice. Știu că, de fapt, prin dezinteres dau un cec în alb politicienilor. Și mai dau procură celor care se duc la vot să mă reprezinte. Or, eu, una, nu văd de ce aș face astfel de cadouri!
În fine, al treilea motiv ține de un sentiment. Sentimentul „lucrului corect“, ca să nu spun al datoriei. Nu știu alții cum gândesc, dar eu cred că cei care au murit în decembrie ’89 au făcut-o și pentru ca noi, astăzi, să avem dreptul să votăm. Iar eu nu vreau să renunț la acest drept!
